Etichete

, , , ,

În ultimii doi ani, din cauze care se vor spune la vreme, nu mai activasem în Asociaţie. În preajma Crăciunului din anui 1942, auzind că maestrul Pasărea e greu bolnav, m-am dus să-l văd. M-a primit cu emoţie… Mie mi-au dat lacrimi… Ne-am despărţit greu… După Sf. loan, un telefon la «Universul»…

— Mă cunoşti?…

De sigur! Am cunoscut numaidecât glasul lui… Slab, tremurat, mirodenios…

– Mi-ai făgăduit că mai vii pe la mine…

– Nu, domnule profesor, nu v-am făgăduit; dacă v-aş fi făgăduit, m-aş fi ţinut de vorbă.

— Vino, te rog, negreşit până la mine!
M-am dus.

— Te rog să te duci la biserica «Lucaci», Duminică, si să asişti la slujbă pentru Macarie, Anton Pann şi ceilalţi, cum făceam în toţi anii. N-are cine…

M-am dus ş-am făcut parastas pentru marii noştri înaintaşi. Apoi am trecut din nou pe la dânsul, să-i spui ce-am făcut.

M-a luat binişor, pe departe, cu jeluiri învăluite, că n-are cine să se mai ocupe de Asociaţie…

Nici n-am vrut să intru măcar în vorbă asupra acestui subiect…

Dar el a stăruit să viu să-l mai văd…

— Nu mai primesc pe nimeni — mi-a spus. Dar tu poţi veni şi-n miezul nopţii, că te primesc.

M-am mai dus. Iar mi-a adus vorba de Asociaţie şi iar m-am eschivat.

Într-a nu ştiu câta vizită, însă, i-am văzut lacrimi sclipind printre gene…

— Se duce Asociaţia noastră… Dacă nu vrei tu să te ocupi de ea, am muncit degeaba pentru cântăreţi o viaţă întreagă…Tu o cunoşti; eşti copilul ei; eşti cântăreţul din cărţile tale de poezii… De ce-ţi uiţi trecutul?… Cântăreţii toţi te iubesc… Marine, dragă, cu lacrimi te rog, ia conducerea Asociaţiei noastre, că se destramă…

Fierbea inima-n mine… Câte nu mi-au venit în minte în clipele acelea…

Maestrul m-a apucat de mână şi m-a tras spre el…

M-asculţi?… Haide, nu mai fii un copil capricios!…
– Ne-am sărutat ca un tată cu fiul său…

— Du-te acasă şi-aşteaptă liniştit, că te chem eu când voi pune lucrurile la punct… Dar, stăi! Să mai vii, că trebue să-mi faci o revistă de Paşti, – frumos, cum ştii tu…

Am revenit să-l întreb despre revistă…

— Bine, d-le profesor, dar în ce calitate fac eu revista?…

— Aşa e, dragă, ai dreptate! Tu trebue să ai tot ce-ți trebue la îndemână. –  „Steliano – se adresează neasemuitei sale tovarășe de viaţă, care era nedeslipită de lângă patul lui de suferinţă – Steliano, adă tu nişte hârtie şi un toc!”.

Dragă Marine, ia treci colea la masă și scrie…Și mi-a dictat maestrul primul document pentru împuternicirea mea ca președinte al Asociației și director al revistei «Cultura»: adresa nr. 31 către preşedinţii de filiale…

— E bine, dragă Marine?

— E bine, dom’le profesor…

— Acum du-te, te rog la Căltuţ, să le scrie repede la maşina şi sa le-aducă să le iscălesc!

Le-am dus lui Căltuţ, le-a scris Căltuț la maşină si le-a dus doua zi dimineaţa (era Vineri 5 Martie 1943) să le semneze maestrul, iar eu m-am dus de le-am luat şi le-am si expediat în ziua aceea. La 15 Martie a semnat adresa către mine.

La 18 Martie au venit preşedinţii şi delegaţii in Capitală, dar o întâmplare – despre care iarăş voi vorbi la timp – a făcut să nu putem ţine şedinţa decât a doua zi, Vineri 19 Martie, când am redactat primul proces-verbal!…

Marin I. Predescu

Imagine: Marin I. Predescu și Ioan Popescu-Pasărea (fotografie din anul 1935)

(Extras din Revista “Cultura”, An. XXXI N-rele 11,12, Nov.-Dec. 1942. – An. XXXII N-rele 1-6 Serie nouă Ian.-Iunie 1943)

Anunțuri