Așezămintele mele – N. Iorga

Etichete

, , ,

Aşezămintele mele din Vălenii de Munte sunt o lecţie nu numai pentru cine stă acolo să le asculte, ci pentru întreabă această societate românească ahtiată de ajutoarele bugetului, după ce s-a aservit iniţiativelor oficiale, de obiceiu false şi schimbătoare. Ele au răsărit dintr-o nevoie a societăţii şi au fost întreţinute, după darul la zidire al Românilor americani către mine, cu un foarte slab ajutor de Stat, şi numai pentru unele din ele, au fost întreţinute, zic, prin mijloace pe care orice bunăvoinţă, doar cu puţină inteligenţă în serviciul ei, le poate descoperi.

Afară de tipografia veşnicelor deficite, afară de cursurile de vară cerute de Bucovineni, în frunte cu neuitatul Gheorghe Tofan, un om numai de credinţă şi muncă, fără pretenţiile care la noi fac sufletele caricaturale, afară de aceste adunări pe o lună ale unor oameni de toate vrâstele, dar cu o singură direcţie morală, veniţi din toate părţile românismului, si peste „vama cucului” din Carpaţii păziţi de jandarmi, adunări având scopul de a primi liber lămuriri despre lucruri actuale şi mai ales de a putea discuta ei între ei asupra lor, celelalte aşezăminte s-au întemeiat unul după altul, unul născând fireşte pe celalt, din mila de lucruri şi din mila de oameni”. Mila de lucruri. Vechea casă boierească agonisând lângă a mea, pe care din ruina de mai multe decenii o rechemasem la viaţa, culegând din pivniţă elementele acoperişului. Zi de zi o vedeam perind în urletul câinilor bătrâni cari păziau mizeria femeii de neam bun, oarbă, părăsită, cerându-şi moartea care întârzia. Împrejmuirea de cetate, cu pridvorul de-asupra scărilor, înalte turnuri ascuţite, odăile pline de umbra vechilor chibzueli gospodăreşti, marile fereşti de salon pentru lungi petreceri şi harnice danturi curate, prăpăstioasa coborîre în strada de veşnic scârţâit al carelor, supt umbra de vară a teiului înflorind de poate un veac întreg, ciudata bucătărie cu nesfârşitul ţuguiu de şindrilă, nestrăbătuta grădină de pruni rari, încâlciţi de neîngrijirea atâtor ani de părăsire. Toate acestea trebuiau să moară odată cu ultima suflare a bătrânei fără vederi, înţepenită în patul neschimbat cu săptămânile, ultima slugă credincioasă fugind de foame, cu ultimul gemăt al dulăilor flămânzi din faţa porţii putrede. Îmi era greu să privesc alături
de mine această osândă.

Milă îmi era şi de ferma Sasului de lângă gară, făcută cu atâta grijă an de an, lună de lună, zi de zi, cu dragostea părintelui care îşi creşte copilul. Pom lângă pom, butuc de viţă lângă butuc de viţă. strat de flori lângă strat de flori şi, alături, cele două căsuţe clădite, scobite, împodobite ca o lumâ- nare de botez. El îmbătrânise; se stingea de pe picioare, cercând în zadar vlaga mânii care odinioară crease aceste minuni. Lângă el boala-i istovia soţia, tovarăşa la lucrul casei ca şi la lucrul sapei, căci totul se făcuse în familie, de familie, fără năimiţi, iară slugi, ca pe vremea patriarhilor. Copiii crescuţi mari, împărţiţi în ţări, în lume. Alături, unde ctitorul nu putuse cumpăra, prunii răzleţi, strâmbi, cavernoşi putreziau din picioare. Şi parcă vedeam cu groază instalându-se capitalistul ţuicei, cu singura preocupaţie a zăcătorilor de toamnă, lăsând ca buruiana să crească înaltă, acolo unde ochii de iubire păziseră atâta timp roadă aleasă a pământului ; vedeam casele căzând în ruine ori hidoase improvizaţii de mahalagiu bogat obrăznicindu-se în umbra nucilor centenari.

Milă simţiam şi pentru icoanele uitate prin poduri de biserici, biserici cari îşi cereau şi ele un dram de milă, ca să nu cadă zidurile cojite şi crăpate, ca să nu piară ultimele rămăşiţe ale frescelor spoite pe de-asupra, mâzgălite cu batjocura ,,picturilor”  în uleiu. Pentru manuscriptele dela 1600 care se topiau în praf, pentru zdrenţele cărţilor bisericeşti pătate de ceară şi sămănate cu muştele din epoca Fanarioţilor, odihnind între file mucede, pentru tot ce o vreme lasă în urma ei, ca să nu fi murit cu totul. Viaţa trebuia rechemată, vrăjită înapoi, aşezată în scaun de stăpânire, pentru învăţătura zilelor nouă.

Şi mă ajuta în această sarcină — grea pentru omul singur, pentru mine, cel veşnic singur, strigându-mi în pustiu durerea singurătăţii mele sufleteşti — mila de oameni, de atâţia oameni. Mila de sufletele femeieşti tinere, de acele inimi de fete curate şi bune, pe care le-a prins nemiloasa maşină, distrugătoare de viaţă intimă, a şcolii. Infama şcoală abstractă, standardisată, aceiaşi pentru orice loc, pentru orice neam, pentru orice fire. Înlocuitoarea dârză şi proastă a creaţiunii spontanee prin norma neîndurată a cărţii purcese din carte, pedagog din pedagog, dascăl din dascăl, ison din ison al unui cântec mort de veacuri. Şcoala omului plătit pentru a crea din bucăţele de „lecţii” cusute cap la cap, alţi oameni cari vor fi plătiţi şi vor face pentru plată ceiace numai din prisosul sufletesc poate ţâşni în unde de clară viaţă nouă. Şcoala care nu ştie ce este discreţia incapabilă de a „spune lecţia delicateţa care nu poate face „tesele” cu hurta, modestia care se pierde pe scena trivială a „examenului” ; şcoala care cultivă dârzenia în locul energiei şi înăbuşe fără milă glasul sfânt care vorbeşte singurătăţii. Şcoala de tumult şi îmbrânceală, de gesturi ascuţite şi de vorbe mârşave. Aceia care, pentru cât este rândaş în sufletul unui bărbat, poate merge încă, dar nu pentru femeia care, ca fată, ca mamă, ca matroană, trebuie să aibă nesfârşite izvoare de înţelegere, de iubire, de putinţa ajutorului și sacrificiului. A trezi din nou forţele comprimate, asfixiate, strivite supt catedre şi manuale, a li face capabile de a voi după cerinţele adevărate ale propriei fiinţe, a li restitui farmecul suprimat prin atâtea impuneri de frunţi încreţite şi vociferări de muieri ascuţite de glas, a li reda încrederea, a li reface bucuria de a trăi, a li deschide, peste rămânerea în ochi a zidurilor şi grilelor, orizonturile de lumină, aceasta am vrut-o.

Şi m-am gândit la altele : la minoritarele care trebuie să ştie româneşte pentru a avea o bucată de pâine. Atâta : să ştie gramatica unei limbi pe care n-o înţeleg şi no iubesc. Gramatica fără tot ce în limba vie se ţine de veacurile istoriei naţionale, de sforţările fericite ale generaţiilor, pentru a izvorî alte frumuseţi de graiu, fără o singură privire în acel suflet al neamului dela care vin şi spre care se îndreaptă toate.

Mi-a fost milă de tristele lor bâiguieli româneşti, întovărăşite de blăstăme împotriva celor pe cari, cu alte mijloace, pricepându-i tot mai bine, ar ajunge şi a-i iubi. Şi încă atunci când e vorba de un neam care e numai duioşie şi generositate, numai sete de a mângâia şi de a ajuta.

Am mai avut visiunea unui sfânt suflet singur, căruia în palatele din Sinaia, îi era frig de piatra munţilor, de piatra zidurilor şi de piatra inimilor şi care din tot ce cuprinde această largă ţară, n-avea un bulgăre de pământ al ei. Am unit împreună aceste simţiri, aceleaşi în fond. pentru lucrul care nu trebuie să moară şi pentru omul care trebuie să fie, cât îi sunt date zilele, vesel si fericit.

Şi eu, care, cu acelaşi gând, am făcut Casele României dela malurile Adriaticei la grădinile din marginea Parisului, am întemeiat aşa şi pe pământul iubit al ţării mele.

Nicolae Iorga

În prima imagine:  Elevele școalei de misionare cu profesorul N. Iorga în iulie 1930

În a doua imagine: Icoane din Muzeul bisericesc (Vălenii de Munte)

Anunțuri

Un vălenar printre “sfinții închisorilor”: Nicolae Mazăre

Etichete

, , , ,

Nu a trecut nici jumatate de an de când s-a mutat la Domnul unul dintre cei mai mari români în sfera spiritualității ortodoxe contemporane. Și totuși, puțini au luat la cunoștință deoarece, cum se întâmplă parcă de fiecare dată cu oamenii noștri de valoare, Nicolae Mazăre s-a stins anonim după o viață sacrificată pe altarul comunismului, în slujba neamului românesc și a dreptei credințe.

Pasivitatea în fața oricărei nedreptăți din jur înseamnă paradoxal complicitate, participare. Cu ce drept ne putem văita, oare, că valorile autentice nu sunt promovate suficient, că țara se află într-o derivă economică și culturală capabilă de a compromite tot trecutul și viitorul acestui popor, de vreme ce noi privim întotdeauna de pe margine așteptând pe alții să ia inițiativă? Există o zicală, în acest sens, care l-a consacrat pe un mare înțelept oriental,  Mahatma Gandhi: “Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Experiența de până acum a demonstrat că memoria înaintașilor nu se poate proiecta în veșnicie altfel decât prin inițiativă și unitate în fapte și cuvânt.

Nicolae Măzare s-a născut la Vălenii de Munte, în 1923, și a fost unul dintre miile de tineri care și-au petrecut ani grei din viață la închisoare pe motiv că aderase la organizația de educație moral-creștină Frățiile de Cruce. Condamnat de Curtea Marțială din Ploiești sub acuzația de a fi dat curs rugăminții unui legionar urmărit de a transmite o scrisoare (al cărui conținut nu îl cunoștea) la o anumită adresă, Nicolae Mazăre va executa fără niciun compromis 23 de ani de temniță. În acest timp devine unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Valeriu Gafencu la Aiud, alături de Marin Naidin și alți doi “deținuți”.

Nicolae Grebenea și-l amintește pe Nicolae Mazăre în “Amintiri din întuneric” ca un “elev cu opt clase terminate, dar cu o tendință de studiu deosebită.” Tot el mărturistește că “avea un mare talent la limbi. Învățase franceza, germana, dar și bulgara și chiar jargonul țigănesc. Era tipul cercetătorului științific, dar și cu preocupări religioase accentuate. Străinii care l-au cunoscut l-au numit „cel mai politicos dintre tineri”, căci din cei mai în vârsta cel mai politicos era considerat poetul Radu Gyr.

Valeriu Gafencu spunea despre el: „În el, care are sufletul curat, feciorelnic, vorbesc cele mai înalte chemări. L-am cunoscut bine. E sfios, în fond, ca o fată. Când îl vedeam luând atitudini mai dure, surâdeam, deoarece sufletul lui e aşa de bun, încât nu mi l-am închipuit vreodată c-ar fi putut da vreo palmă cuiva. Foarte inteligent şi dornic de armonie. Setea după idealuri supreme ne-a împrietenit. Prietenie ce nu poate fi umbrită de nici o putere, fiind zidită pe Iubire. Prietenia lui Neculai cu mine a fost pentru mine o adevărată minune, căci voinţa  personală a fost cu totul absentă. A lucrat Dumnezeu, prin Iubire şi Adevăr”.

Nicolae Mazăre a trecut la Domnul pe 31 mai 2012 la Suceava, fiind înmormântat în cimitirul Iţcani. Dumnezeu să-l odihnească!

Sursa foto: bucovinaprofunda.wordpress.com

 

Nu observăm

Etichete

, , , , ,

Dumnezeu a înzestrat pe om cu simţuri, cu ajutorul cărora poate să observe ce se petrece în juru său, poate să se observe pe sine însuși; poate în sfârșit, să cunoască viața.

Un filosof din vechime a spus o vorbă înțeleaptă: „Cunoaște-te pe tine însuți”, iar un pedagog engles a făcut observația că „nimic nu e în mintea omului, ce n-a trecut mai întâiu prin simțuri”. Observația ascute simțurile și oțelește spiritul.

Noi știm însă să facem “observaţii” altora, iar pe noi nu ne observăm. Observăm lucruri nefolositoare, în loc să observăm ceia ce este mai serios. În urma unei conferinţe la care eram de faţă auziam părerile ascultătorilor. Unii spuneau că i-au interesat noutăţile desprinse din conferinţă, altora li plăcuse glasul vorbitorului, pe când o doamnă spunea: „Dragă, d-nul conferenţiar întrebuinţează parfum de liliac”. Tot observase ceva…

Vedem jocurile moderne şi strâine de obiceiurile neamului nostru. Vedem moda costumelor şi a rochiilor, pe când iia şi altița o lăsăm în uitare. Vedem, mai ales, „paiul din ochiul vecinului”, dar bârna din ochiul nostru n-o vedem. Vedem nenorocirile altora şi pe ale noastre, dar nu luăm hotărârea, ca să nu păţim acelaşi rău ca mai înainte. Dacă fiecare ar fi cu mai multă luare aminte, ni-am da sama că nu trăim cum trebuie şi am lua măsuri de îndreptare. Dar nu observăm!

Englesul S. Smiles, în cartea sa: „Ajută-te singur”, aduce o mulțime de exemple despre puterea observației. Astfel, prin observaţie, Galvani a descoperit că o labă de broască se contractează, se zgârceşte când o atingi cu nişte lame de metal deosebite, introduse într-un muşchiu şi un nerv. În acest fapt, care pare atât de neînsemnat, era sămânţa telegrafului electric prin care astăzi sunt legate continentele.

Oamenii de ştiință observă, şi pe basa observaţiei fac descoperiri de care ne minunăm. Medicii observă causa unei boli după aceia prescriu leacul. Ostașii observă posiția locului și felul armei inamicului. Şi apoi iau măsuri ca să-l poată birui. Viața întreagă nu se poate trăi decât prin observație. Trebuie să observăm!

Un proverb rusesc spune că cel nebăgător de seamă e în stare să străbată o pădure, fără să vadă că în ea se găsesc lemne de foc.

Din bătrâni se dă sfatul, că acel ce porneşte-n pețit să deschidă ochii mari. Tot astfel se spune: Când pleci să călătoreşti cu vaporul pe mare să-ţi faci o cruce; când pleci la războiu să-ţi faci două cruci; când pleci la însurătoare, să-ţi faci trei cruci! Adecă să observi, să-ţi dai sama de pasul ce-l faci, de drumul pe care pornești. Înțelepciunea poporului spune: „Unde nu e cap, e vai de picioare!” Dar, tot așa de bine se poate spune: unde nu e ochiu să observe, e vai de cap și vai de picioare.

Florian Stănescu-Gighera

(Extras din revista „Neamul Romănesc pentru popor”, Anul al XXVI-lea, 1-iu Octombre 1938)

Chipuri de psalți de pe Valea Teleajenului

Etichete

, , , , , ,

Orașul Vălenii de Munte a fost prima reședință a județului Săcuieni, și a beneficiat de acest statut administrativ până în 1781. Chiar după preluarea atribuțiilor sale de Bucov la sfârșitul secolului XVIII, târgul continua să fie socotit cel mai frumos din județ, iar în plan cultural să înflorească mai mult ca oricare așezare din jur. În ce privește cântarea bizantină care ne interesează, premize de natură economică, socială și culturală au existat cu siguranță pentru a atinge o dezvoltare relativă, mai ales pe parcursul veacului al XIX-lea. La Văleni ființa din 1680 o mănăstire închinată de ctitori la mănăstirea Iviron, loc din care provenea egumenul, însărcinat cu administrarea bunurilor, și alți viețuitori tot greci. Vechile cărți de cult care se păstrau aici pe la începutul secolului XX, scrise în greacă și în română, arată că slujbele se săvârșeau în ambele limbi.

Tot așa și la biserica din Homorâciu, înzestrată în anul 1744 de ctitorul său, căpitanul grec Iane, cu două rânduri de cărți rituale. Preotul Ioan I. Costeanu își amintea prin anii ‘30 pe bătrânul Gheorghe Popa, cântăreț în vârstă de 80 de ani, care interpreta uneori la biserica din Homorâciu (în virtutea unei tradiții locale) Trisaghionul, Heruvicul și Axionul în greacă.

La începutul anilor ‘70, preotul Emilian Vlaiculescu menționează printre cărțile de patrimoniu aflate la biserica Mănăstirea și câteva de muzică: Anastasimatarul lui Macarie Ieromonahul (1823), Paresimierul (1847) și Heruvico-Chinonicarul (1847) lui Anton Pann. Vor fi fost poate mai multe, din păcate inventarul întocmit atunci nu a fost unul cuprinzător.

Cunoaștem puține nume de psalți de pe Valea Teleajenului, însă cele care sunt merită amintite pentru posteritate. O primă știre avem referitoare la Nica Filip, ctitorul bisericii de pe strada Libertății din Văleni. Fiind apropiat de biserică, deducem că logofătul învățase și meșteșugul cântării bisericești, pentru că în anul 1838, la 7 ani de la adormirea sa, un “iubitor de adevăr” (probabil I. Gherasim Gorjan) îi jelea dispariția în fața mulțimii prin următoarele cuvinte:  “(…)Ah, cine să vă mai poarte grija de câte vă trebuie, și care altul, ca dânsul, să vă mai împodobească strănile cu acel glas îngeresc și cu așa cetanie ca a sa, plină de dulceață mai mult decât mierea”. Nica Fillip a trăit 57 de ani și a rămas în memoria Văii Teleajenului ca un mare binefăcător.

Oprea Tănăsescu, sau dascălul Opriș cum i se mai zicea, s-a născut în preajma anului 1807 în comuna Râncezi din județul Prahova (pe atunci Săcuieni) și era fiu de țăran. Scrisul și cititul le-a prins de la dascălul din satul său. Se spune că de mic copil Oprea Tănăsescu prinsese drag de biserică și în fiecare Duminică sau Sărbătoare îl găseai ajutând, când pe dascăl la strană cu isonul, când pe preot în altar la rânduiala slujbelor. În vara anului 1843, după ce termină Seminarul din Buzău, Opriș se întoarce în satul lui. În loc să se preoțească, pleacă la Vălenii de Munte și ascultând sfatul lui David Almășanu, intră în școala de aici spre a deprinde slujba de învățător. Moare în anul 1899 la București, în vârstă de 92 de ani.

Nimeni nu știe când a luat ființă școala grecească de lângă schit; la începutul veacului al XIX-lea o găsim deja în ființă.

Pe la anul 1838, cântăreț și profesor de muzică psaltică  la Văleni era Liascoglu Constandin, “dascălu de limbă elinească de aici, ce este unul și cel mai bun dintră cântăreții acestui oraș”. Cum școala grecească funcționa dependent de Mănăstirea Văleni, este posibil ca el să fi funcționat ca protopsalt chiar la biserica acesteia. Ca dascăl de cântări nu va sta decât până la începutul lunii octombrie 1838, când din pricina unei dureri de piept, este nevoit să se lase “pentru totdeauna de învățăturile cântăreților bisericești”.  În locul lui vine Ioan de la Ursoaia, “un candidat cu știință de cântări bisericești prea bunicică”, cum îl descrie învățătorul David Almășanu.  Școala grecească din Vălenii de Munte a fost închisă prin anul 1845 din lipsă de cursanți.

Un contemporan al lui Anton Pann, se pare cu destule cunoștințe muzicale, era și Ioan Radu Pitiș.  Nu știm în strana cărei biserici cânta pe la jumătatea secolului al XIX-lea, însă îi găsim numele pe câteva dintre cărțile publicate în această perioadă. Ioan Radu Pitiș din Văleni a cumpărat câte un exemplar din următoarele cărți de A. Pann:  Irmologhionul (1846), Heruvico-Chinonicarul vol II (1847), Bazul Teoretic (1847) și Privegherul (1848).

Primul cântăreț pe care îl menționează arhiva bisericii Mănăstirea  la cumpăna dintre secolele XIX-XX este Gheorghe Petrescu. Acesta a funcționat la strana dreaptă, până în anul 1904, în timp ce colegul său din strana stângă Ghiță Tudor, a funcționat numai doi ani, de la 1894 la 1896. Din 1905, strana dreaptă este preluată de Mihail Ghinea care funcționează până în 1943 când se pensionează. După stabilirea lui Nicolae Iorga la Vălenii de Munte în 1907, pe lângă instituțiile de cultură bine cunoscute, va lua ființă și o “Școală de cântăreți bisericești”.

Gheorghe Anastasescu, cântăreț II, a funcționat la biserica Mănăstirea din 1912, mai mulți ani. Absolvent al Școlii de cântăreți din localitate, Neicu M. Radu a cântat în  strana stângă opt ani, între anii 1932-1940, după care s-a mutat la Biserica Filip (Foto 2). Lui Neicu i-a urmat Petre Stoica, absolvent al aceleiași școli din Văleni, care a și murit în 1941. Din 1943 până în 1950 strana dreaptă a bisericii Mănăstirea va fi preluată de Ioan Coman, unul dintre elevii cei mai buni ai Școlii de cântăreți din Văleni.

Voi încheia scurta prezentare evocând o întâmplare cu iz umoristic, trăită de N. Iorga pe când se afla odată (înainte de 1910) în vizită la biserica din Scăieni, Prahova:

Se slujeşte; oamenii abia încap înnuntru, femeile poartă îmbrăcăminte de tîrg, curată, cu colorile vii; portul bărbaţilor e cel obişnuit la munte. Un cântăreţ, foarte aprins, dă atâta glas că zbârnâie fereștile.

— Cântă tare psaltul!

Un tânăr în haine orăşeneşti, care s-a luat după noi, de cum ne-a văzut în uşa bisericii, zâmbeşte de vorba noastră, şi nu se poate ţinea a nu spune :

— Cel care cântă, e psaltul din strana stângă, măcar că azi e în dreapta.

Stă apoi un timp, se cugetă şi întregeşte:

— Că în dreapta-s eu. Dar azi nu pot: sunt răguşit.

—?!

— Da, răguşit; aşa-s eu totdeauna când beau o țuică-două.

Alexandru Ionuț Cruceru

Asta-i casa cea frumoasă- grup psaltic din Vălenii de Munte (2007)

 

BIBLIOGRAFIE:

Costeanu, Ioan I., Valea Teleajenului cu Cetatea culturală Vălenii de Munte și Monografia satului Homorâciu, Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1930

Iorga, N., Cuvântări de înmormântare și pomenire, Editura Tip. „Neamul Românesc”, Soc. pe acțiuni, Vălenii de Munte, 1909

Iorga, N., Țara Românilor. 1 Județul Prahova, Tipografia „Reamul Românesc”, societate cooperativă, 1910

Moisescu, Gh. I., Istoria Școalelor din Vălenii de Munte 1831-1931, „Datina Românească” Vălenii de Munte, 1931

Vlaiculescu, E., Monografia Bisericii Mănăstirea din Vălenii de Munte, partea a II-a, Glasul Bisericii, Anul XXXI, Nr 7-8, Iulie-August, 1972

Marin I. Predescu: Cum am fost ales preşedinte al „Asociaţiei generale a cântăreţilor bisericeşti din România” în locul marelui I. Popescu-Pasărea

Etichete

, , , ,

În ultimii doi ani, din cauze care se vor spune la vreme, nu mai activasem în Asociaţie. În preajma Crăciunului din anui 1942, auzind că maestrul Pasărea e greu bolnav, m-am dus să-l văd. M-a primit cu emoţie… Mie mi-au dat lacrimi… Ne-am despărţit greu… După Sf. loan, un telefon la «Universul»…

— Mă cunoşti?…

De sigur! Am cunoscut numaidecât glasul lui… Slab, tremurat, mirodenios…

– Mi-ai făgăduit că mai vii pe la mine…

– Nu, domnule profesor, nu v-am făgăduit; dacă v-aş fi făgăduit, m-aş fi ţinut de vorbă.

— Vino, te rog, negreşit până la mine!
M-am dus.

— Te rog să te duci la biserica «Lucaci», Duminică, si să asişti la slujbă pentru Macarie, Anton Pann şi ceilalţi, cum făceam în toţi anii. N-are cine…

M-am dus ş-am făcut parastas pentru marii noştri înaintaşi. Apoi am trecut din nou pe la dânsul, să-i spui ce-am făcut.

M-a luat binişor, pe departe, cu jeluiri învăluite, că n-are cine să se mai ocupe de Asociaţie…

Nici n-am vrut să intru măcar în vorbă asupra acestui subiect…

Dar el a stăruit să viu să-l mai văd…

— Nu mai primesc pe nimeni — mi-a spus. Dar tu poţi veni şi-n miezul nopţii, că te primesc.

M-am mai dus. Iar mi-a adus vorba de Asociaţie şi iar m-am eschivat.

Într-a nu ştiu câta vizită, însă, i-am văzut lacrimi sclipind printre gene…

— Se duce Asociaţia noastră… Dacă nu vrei tu să te ocupi de ea, am muncit degeaba pentru cântăreţi o viaţă întreagă…Tu o cunoşti; eşti copilul ei; eşti cântăreţul din cărţile tale de poezii… De ce-ţi uiţi trecutul?… Cântăreţii toţi te iubesc… Marine, dragă, cu lacrimi te rog, ia conducerea Asociaţiei noastre, că se destramă…

Fierbea inima-n mine… Câte nu mi-au venit în minte în clipele acelea…

Maestrul m-a apucat de mână şi m-a tras spre el…

M-asculţi?… Haide, nu mai fii un copil capricios!…
– Ne-am sărutat ca un tată cu fiul său…

— Du-te acasă şi-aşteaptă liniştit, că te chem eu când voi pune lucrurile la punct… Dar, stăi! Să mai vii, că trebue să-mi faci o revistă de Paşti, – frumos, cum ştii tu…

Am revenit să-l întreb despre revistă…

— Bine, d-le profesor, dar în ce calitate fac eu revista?…

— Aşa e, dragă, ai dreptate! Tu trebue să ai tot ce-ți trebue la îndemână. –  „Steliano – se adresează neasemuitei sale tovarășe de viaţă, care era nedeslipită de lângă patul lui de suferinţă – Steliano, adă tu nişte hârtie şi un toc!”.

Dragă Marine, ia treci colea la masă și scrie…Și mi-a dictat maestrul primul document pentru împuternicirea mea ca președinte al Asociației și director al revistei «Cultura»: adresa nr. 31 către preşedinţii de filiale…

— E bine, dragă Marine?

— E bine, dom’le profesor…

— Acum du-te, te rog la Căltuţ, să le scrie repede la maşina şi sa le-aducă să le iscălesc!

Le-am dus lui Căltuţ, le-a scris Căltuț la maşină si le-a dus doua zi dimineaţa (era Vineri 5 Martie 1943) să le semneze maestrul, iar eu m-am dus de le-am luat şi le-am si expediat în ziua aceea. La 15 Martie a semnat adresa către mine.

La 18 Martie au venit preşedinţii şi delegaţii in Capitală, dar o întâmplare – despre care iarăş voi vorbi la timp – a făcut să nu putem ţine şedinţa decât a doua zi, Vineri 19 Martie, când am redactat primul proces-verbal!…

Marin I. Predescu

Imagine: Marin I. Predescu și Ioan Popescu-Pasărea (fotografie din anul 1935)

(Extras din Revista “Cultura”, An. XXXI N-rele 11,12, Nov.-Dec. 1942. – An. XXXII N-rele 1-6 Serie nouă Ian.-Iunie 1943)

Câteva observaţii privitoare la localizarea ipotetică a cetății Ramidava

Etichete

, , , ,


 Îndată după cucerirea Daciei de către romani, cunoscutul geograf şi astronom grec Ptolemeu Claudius consemna triburile care formau numerosul popor situat la nord de Dunăre şi numeşte principalele oraşe. Una dintre aşezările importante din nord-estul Munteniei – nelocalizată cu certitudine până în prezent– aflăm că purta numele Ramidava, de la tribul stapanitor Ramae. Chiar şi în rândul istoricilor şi arheologilor de seamă, părerile exprimate cu privire la locul în care ar fi putut fiinţa sunt împărţite, unii punând-o în legătură cu Râmnicu Sărat, alţii cu cetatea Rupea, cu zona Moldovei sud-vestice, sau în cele din urmă, cu Drajna de Sus. Susţinători ai teoriei din urmă, Hadrian Daicoviciu, M. Macrea împreună cu alţi autori, plasează Ramidava din raţionamente arheologice şi strategice pe Valea Teleajenului, loc prin care s-au scurs de-a lungul mileniilor locuitorii de pe ambele cline ale Carpaţilor.

Terasele largi, pădurile vaste şi mai ales râul Teleajen cu afluenţii săi mai importanţi adăposteau o populaţie numeroasă, bine organizată din punct de vedere militar, care odată cu intensificarea presiunii romane va ridica cetăţi de apărare la Gura Vitioarei, pe Gorganul de lângă Bughea şi la Homorâciu, în vârful Cetăţuia. Favorabilităţile geografice din acest sector subcarpatic, printre care merită incluse şi resursele bogate de sare, sunt reflectate în bună măsură şi de interesul arătat de stăpânirea romană, care construieşte pe aceste meleaguri spre Ardeal un drum pavat cu piatră. Acestea toate ne indeamna să ne întrebăm: Unde s-a aflat acum 2000 de ani centrul vieţii civice, politice şi militare pe Valea Teleajenului? În ciuda lipsei unui material epigrafic care să rezolve definitiv problema, există motive pentru care să credem că Ramidava se afla poate chiar în zona castrului de la Drajna de Sus. Una dintre cele mai sigure localizări ale toponimelor lui Ptolemeu este Comidava în Ţara Bârsei, graţie unei inscripţii descoperite de M. Macrea în 1939 în castrul roman din apropiere, pe care o interpretează: “Cohorta a VI-a, cea nouă cumidavensă şi alexandrină”.  Ştiind sigur poziţia Comidavei şi ţinând seama de distanţele relative dintre localităţile lui Ptolemeu se poate afirma că Ramidava a fiinţat la Drajna, afirmă geograful Radu Vulpe.

Plecând de la această constatare, sunt cel puţin interesante observaţiile realizate pe unele hărţi medievale ce au preluat din tradiţia antică numele apelor şi aşezărilor. Fără a pune la îndoială impreciziile mari de ordin matematic, cartografic şi chiar geografic, dealtfel fireşti secolelor XVI-XVII, hărţile vechi sunt departe de a fi lipsite de orice utilitate. Pe harta geografului şi cartografului Gerard Mercator publicată la Amsterdam în jurul anului 1578, chiar dacă toponimul cu aspect getic Ramidava este aşezat cu multă imprecizie, totuşi apropierea Cotensilor in nord este în măsură să atragă atenţia. Harta gravată de P. Kaerius aparţinând aceluiaşi Mercator şi publicată în anul 1620 aduce unele lămuriri suplimentare privind poziţia Ramidavei în sudul Carpaţilor. Dând crezare acestui material cartografic, Ramidava se afla pe un afluent al râului Naparis (Ialomiţa).

Aceeaşi situaţie o regăsim pe harta lui A. Oretlius, apărută prin anul 1595, care înfăţişează Dacia şi Moesia, precum si pe alta a lui P. Kaerius publicată la Amsterdam în 1570. Care este afluentul nenumit din Muntenia pe malurile căruia se afla cetatea Ramidava?  În comparaţie cu Prahova, râul Teleajen a deschis calea populaţiei de la nord şi sud de Carpaţi cu câteva milenii înainte de Hristos, fapt dovedit şi de ceramica munteană cu aspecte întâlnite în zona Ardealului. Pe harta lui Guillaume Sanson, publicată la Paris în 1650, cuprinzând Orientul Iliric, Moesia şi Tracia, fiecare dintre cele trei cursuri de apă sunt individual reprezentate, Ialomiţa se numeşte Naparis, Teleajenul poartă numele de Ordissus iar Prahova nu este însoţit de hidronim. Pe malul drept al râului Ordissus apare cetatea Ramidava şi in apropiere de confluenţa cu Prahova, în zona de câmpie, cetatea Pirum.

Alexandru Ionuț Cruceru

Foto: wikipedia.org

(Material publicat în ziarul „Cronica Drajnei”)

 

Cum arăta un act de botez pe la jumătatea secolului al XIX-lea

Etichete

, , , , , , , ,

Nu știu de când a intrat în practica bisericilor noastre, și mai ales a celor de la sate, să elibereze acte de botez sau căsătorie.  Știu, însă, că pe la jumătatea secolului al XIX-lea în satul Ariceștii Zeletin, județul Prahova,  precum și în celelelalte zone ale țării (fiindcă vorbim totuși de o perioadă târzie) ele erau deja înmânate oamenilor simpli. Exemplific printr-o astfel de hârtie care respecta, se pare, un șablon și se completa precum astăzi de preot îndată după oficierea slujbei.

Actul de botez aflat în posesia mea are dimensiunile 20,5 cm x 17 cm și este scris cu litere chirilice, fiind anterior anului în care s-a introdus alfabetul latin (1859). Are următorul conținut:

AKT DE BOTEZ

La 7 ale lunii Febr. anul omie opt sute 54 au născut Katrina cu legiuitul dumisale soț anume Kostandin în satul Surani, jud. Prahova, mahalaoa – , orașul -, fiu și astăzi pruncu, ale lunii Febr. anul omie opt sute 54 sau botezat în legea drept-slăvitoare a Bisericii Răsăritului, de supt-iscălitul preot al bisericii preot Stel. dânduisă numele Mihail de nașul său Mihalcea sin Ionu .. (nelizibil) în satul Aricești, orașul -, mahalaoa –

Alexandru Ionuț Cruceru

Biserica „Nica Filip” din Vălenii de Munte la 204 ani de la târnosire

Etichete

, , ,

În vara acestui an, pe data de 10 iunie, s-au împlinit 204 ani de la târnosirea bisericii de enorie „Nica Filip” din Vălenii de Munte, unul dintre cele mai frumoase obiective culturale din oraș atribuite secolului al XIX-lea. Locașul cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” a fost ctitorit în anul 1808, de Nica Filip Treti Logofăt și Soare Pițoiu din Văleni, în vremea domnitorului Ioan Alexandru Ipsilant și a episcopului Constandie. O acuarelă pictorului Preziosi din 1868 ne oferă singura reprezentare a bisericuței vechi cu geamuri înguste, clădită parțial după rigorile artei bizantine. Serdarul Dionisie Fotino consemnează în Vălenii de Munte  „trei enorii, o mănăstire și două biserici”, printre care este posibil să fi găsit și ctitoria lui Filip.  În 1825, mai mulți oameni de seamă din Văleni, în frunte cu Nica Filip, strâng bani pentru a cumpăra bunuri (actul nu precizează ce) pentru biserică.

Dintre evenimentele naturale care i-au afectat structura, pot fi menționate „vijăliia ha mare care au dărămat și biserici”, din 12 iunie 1828, cele două cutremure din iulie 1831, și cutremurul din 11 ianuarie 1838. Cel mai recent a fost cutremurul din 1977 care a impus reparații ample, desfășurate între anii 1981-1984.  Înnoită cu totul, așa cum se înfățișează astăzi, biserica de pe strada Libertății a păstrat în esență caracteristicile arhitectonice inițiale: are formă de navă, acoperiș în două ape din șindrilă și o turlă falsă din lemn pe pridvor. În exterior, un  registru alcătuit din medalioane pictate în frescă împodobește partea superioară a sfântului locaș.

Intrarea se face prin pridvorul asemănător cu cel întâlnit la o altă biserică de valoare din Văleni, aflată în cartierul Tabaci. Alături se află clopotnița din lemn.

Spre răsărit lângă altar, pe partea nordică, doarme somnul de veci primul ctitor, Logofătul Filip, sub o lespede de piatră pe care scrie: „ Aici se odihnește robul lui Dumnezeu Logofătu Filipu și Smaranda soția lui și decedatu la 1831 Martie 21 în etate de ani 57 și fiul lui Ienuță și Gligore cu totu neamul lui”. „Logofatul mocan”, cum l-a numit N. Iorga, s-a născut în anul 1774 și a fost pe parcursul scurtei sale vieți una dintre personalitățile implicate în cultivarea valorilor moral-spirituale în Văleni.

Dragostea de Dumnezeu, căruia îi inălța cântări de laudă la strană, binefacerile săvârșite către bisericile de la Suzana și Bughea de Sus, curajul cu care înfruntase  chiar cu „dintre ale sale” asupririle in timpul răzvrătirilor, îl determină pe „un iubitor de adevăr” anonim să adreseze cuvinte de mare sensibilitate la șapte ani de la moartea sa. Pentru relevanța lor, redăm câteva fragmente din cuvântarea funebră publicată de Gherasim Gorjanu la anul 1838 în lucrarea Halima: „Am pierdut podoaba noastră, am pierdut pe Filip Treti Logofăt, și nu mai avem curaj a ne numi Văleneni! O, ce pagubă nespusă cercară Vălenii noștri! Pierdură razimul lor, pierdură mângâierea, pierdură povața și părintele cel bun! (…) Casa ta, iubite Filipe, este școala cea mai înnaltă de moralul cel mai sfânt în tot județul nostru; scumpa ta Smaranda, directorul și învățătorul cel mai iscusit al acestei școli; și neprețuitele tale fetițe și feciori, școlarii cei mai înnaintați la aceste sfinte învățături, dintre toată tinerimea: toată obștea neîncetat li împletește cununi”. Filip Treti Logofăt a avut cu soția sa, Smaranda, șase fete și trei băieți. Unul dintre ginerii logofătului a fost chiar Ioan Gherasim Gorjanu, de la Școala Centrală de la Sf Sava, care a ocupat postul de învățător la Văleni. În curtea bisericii s-a aflat până în anul 1940 Muzeul de Artă Religioasă înființat de profesorul Nicolae Iorga.

Alexandru Ionuț Cruceru

Însemnare de pe un Molitfelnic vechi aflat la biserica Berevoieștilor

Etichete

, , , ,

Dintre cărțile de patrimoniu aflate în colecția bisericii Sf. Spiridon din Vălenii de Munte,  o valoare deosebită o prezintă un Molitfelnic cu grafie chirilică din anul 1749 – întocmit după Evhologhionul grecesc – apărut în Mitropolia Moldovei. Pe foaia ruptă care precede pagina de titlu se distinge o însemnare de mână destul de lizibilă dar incompletă, al cărei înțeles este următorul: „(TATĂL) NOSTRU CARELE EȘTI ÎN CERURI SFIN…(RUPT).. NUMELI TĂU VIE ÎMPĂRĂȚIEA TA … (RUPT) PRECUMU ÎN CERU ȘI PRE PĂMÂNTU. ….ȘI TOATĂ CHELTUIALA … (RUPT) MITROPOLITU ALU MOLDOVEI …(RUPT) A PREA LUMINATULUI OBLĂDUITOR A TOATĂ ȚARA MOLDOVII ÎN SFĂNTA MITROPOLII A MOLDOVII”.

Imediat lângă, în partea dreaptă a paginii, cu litere înghesuite: “SCRIS PREA BINIE LA MĂNĂSTIREA VLĂDIEN (?). ȘI AMU SCRISU EU IRIMIEA A LU(I) POPI LU(I) VLADUL DIN S…ȘEȘTI”. Să fie oare Vlădieni o formă grafică coruptă a lui Văleni?  Puțin probabil…

Ce ni se pare însă interesant este că Ieremia ar putea fi tipograful trecut pe prima pagină a cărții. Spre această concluzie ne conduce numele, dar și scrisul îngrijit care dovedește că aparținea unui om învățat. Nu se știe în ce împrejurare a ajuns cartea la Vălenii de Munte, dar putem specula în contextul veacului al XVIII-lea. Nicolae Iorga a găsit la biserica Mănăstirea un frumos Tetraevangheliar al lui Coresi care i-a certificat savantului vechimea așezământului si importanța târgului în secolul XVI.

Molitfelnicul de la biserica Sf. Spiridon apare în Țara Românească în vremea episcopului Moldovei Nichifor Peloponesianul, ierarh cu aplecare spre propovăduirea culturii și învățământului. În timpul păstoririi sale multe cărți bisericesti au fost tipărite iar preoții au fost îndemnați să învețe carte.”Generalizarea accesului la învățământ propusă de mitropolitul Nichifor a fost văzută ca o măsură neașteptată și îndrăzneață, modernă, fără de pereche în țările apusene” , afirma savantul N. Iorga.

Molitfelnicul din biblioteca bisericuței Sf. Spiridon a fost poate achiziționat din Moldova de unul din vlădicii de la Văleni, ori mai probabil donat de un binefăcător.

Alexandru Ionuț Cruceru

(Material apărut în „Cuvântul Vieții”, buletinul parohial al bisericii Sf. Spiridon din Vălenii de Munte )

Despre mine

Salut,

Bine ai venit pe blogul meu! Sunt din Vălenii de Munte, am absolvit cursurile de Master la Facultatea de Geografie, secția “Planificare teritorială și managementul localităților urbane și rurale” în cadrul Universității București. Disciplinele care mă preocupă sunt geografia istorică, toponimia, cartografia istorică, paleografia.

Alexandru Ionuț Cruceru