Aşezămintele mele din Vălenii de Munte sunt o lecţie nu numai pentru cine stă acolo să le asculte, ci pentru întreabă această societate românească ahtiată de ajutoarele bugetului, după ce s-a aservit iniţiativelor oficiale, de obiceiu false şi schimbătoare. Ele au răsărit dintr-o nevoie a societăţii şi au fost întreţinute, după darul la zidire al Românilor americani către mine, cu un foarte slab ajutor de Stat, şi numai pentru unele din ele, au fost întreţinute, zic, prin mijloace pe care orice bunăvoinţă, doar cu puţină inteligenţă în serviciul ei, le poate descoperi.
Afară de tipografia veşnicelor deficite, afară de cursurile de vară cerute de Bucovineni, în frunte cu neuitatul Gheorghe Tofan, un om numai de credinţă şi muncă, fără pretenţiile care la noi fac sufletele caricaturale, afară de aceste adunări pe o lună ale unor oameni de toate vrâstele, dar cu o singură direcţie morală, veniţi din toate părţile românismului, si peste „vama cucului” din Carpaţii păziţi de jandarmi, adunări având scopul de a primi liber lămuriri despre lucruri actuale şi mai ales de a putea discuta ei între ei asupra lor, celelalte aşezăminte s-au întemeiat unul după altul, unul născând fireşte pe celalt, din mila de lucruri şi din mila de oameni”. Mila de lucruri. Vechea casă boierească agonisând lângă a mea, pe care din ruina de mai multe decenii o rechemasem la viaţa, culegând din pivniţă elementele acoperişului. Zi de zi o vedeam perind în urletul câinilor bătrâni cari păziau mizeria femeii de neam bun, oarbă, părăsită, cerându-şi moartea care întârzia. Împrejmuirea de cetate, cu pridvorul de-asupra scărilor, înalte turnuri ascuţite, odăile pline de umbra vechilor chibzueli gospodăreşti, marile fereşti de salon pentru lungi petreceri şi harnice danturi curate, prăpăstioasa coborîre în strada de veşnic scârţâit al carelor, supt umbra de vară a teiului înflorind de poate un veac întreg, ciudata bucătărie cu nesfârşitul ţuguiu de şindrilă, nestrăbătuta grădină de pruni rari, încâlciţi de neîngrijirea atâtor ani de părăsire. Toate acestea trebuiau să moară odată cu ultima suflare a bătrânei fără vederi, înţepenită în patul neschimbat cu săptămânile, ultima slugă credincioasă fugind de foame, cu ultimul gemăt al dulăilor flămânzi din faţa porţii putrede. Îmi era greu să privesc alături
de mine această osândă.
Milă îmi era şi de ferma Sasului de lângă gară, făcută cu atâta grijă an de an, lună de lună, zi de zi, cu dragostea părintelui care îşi creşte copilul. Pom lângă pom, butuc de viţă lângă butuc de viţă. strat de flori lângă strat de flori şi, alături, cele două căsuţe clădite, scobite, împodobite ca o lumâ- nare de botez. El îmbătrânise; se stingea de pe picioare, cercând în zadar vlaga mânii care odinioară crease aceste minuni. Lângă el boala-i istovia soţia, tovarăşa la lucrul casei ca şi la lucrul sapei, căci totul se făcuse în familie, de familie, fără năimiţi, iară slugi, ca pe vremea patriarhilor. Copiii crescuţi mari, împărţiţi în ţări, în lume. Alături, unde ctitorul nu putuse cumpăra, prunii răzleţi, strâmbi, cavernoşi putreziau din picioare. Şi parcă vedeam cu groază instalându-se capitalistul ţuicei, cu singura preocupaţie a zăcătorilor de toamnă, lăsând ca buruiana să crească înaltă, acolo unde ochii de iubire păziseră atâta timp roadă aleasă a pământului ; vedeam casele căzând în ruine ori hidoase improvizaţii de mahalagiu bogat obrăznicindu-se în umbra nucilor centenari.
Milă simţiam şi pentru icoanele uitate prin poduri de biserici, biserici cari îşi cereau şi ele un dram de milă, ca să nu cadă zidurile cojite şi crăpate, ca să nu piară ultimele rămăşiţe ale frescelor spoite pe de-asupra, mâzgălite cu batjocura ,,picturilor” în uleiu. Pentru manuscriptele dela 1600 care se topiau în praf, pentru zdrenţele cărţilor bisericeşti pătate de ceară şi sămănate cu muştele din epoca Fanarioţilor, odihnind între file mucede, pentru tot ce o vreme lasă în urma ei, ca să nu fi murit cu totul. Viaţa trebuia rechemată, vrăjită înapoi, aşezată în scaun de stăpânire, pentru învăţătura zilelor nouă.
Şi mă ajuta în această sarcină — grea pentru omul singur, pentru mine, cel veşnic singur, strigându-mi în pustiu durerea singurătăţii mele sufleteşti — mila de oameni, de atâţia oameni. Mila de sufletele femeieşti tinere, de acele inimi de fete curate şi bune, pe care le-a prins nemiloasa maşină, distrugătoare de viaţă intimă, a şcolii. Infama şcoală abstractă, standardisată, aceiaşi pentru orice loc, pentru orice neam, pentru orice fire. Înlocuitoarea dârză şi proastă a creaţiunii spontanee prin norma neîndurată a cărţii purcese din carte, pedagog din pedagog, dascăl din dascăl, ison din ison al unui cântec mort de veacuri. Şcoala omului plătit pentru a crea din bucăţele de „lecţii” cusute cap la cap, alţi oameni cari vor fi plătiţi şi vor face pentru plată ceiace numai din prisosul sufletesc poate ţâşni în unde de clară viaţă nouă. Şcoala care nu ştie ce este discreţia incapabilă de a „spune lecţia delicateţa care nu poate face „tesele” cu hurta, modestia care se pierde pe scena trivială a „examenului” ; şcoala care cultivă dârzenia în locul energiei şi înăbuşe fără milă glasul sfânt care vorbeşte singurătăţii. Şcoala de tumult şi îmbrânceală, de gesturi ascuţite şi de vorbe mârşave. Aceia care, pentru cât este rândaş în sufletul unui bărbat, poate merge încă, dar nu pentru femeia care, ca fată, ca mamă, ca matroană, trebuie să aibă nesfârşite izvoare de înţelegere, de iubire, de putinţa ajutorului și sacrificiului. A trezi din nou forţele comprimate, asfixiate, strivite supt catedre şi manuale, a li face capabile de a voi după cerinţele adevărate ale propriei fiinţe, a li restitui farmecul suprimat prin atâtea impuneri de frunţi încreţite şi vociferări de muieri ascuţite de glas, a li reda încrederea, a li reface bucuria de a trăi, a li deschide, peste rămânerea în ochi a zidurilor şi grilelor, orizonturile de lumină, aceasta am vrut-o.
Şi m-am gândit la altele : la minoritarele care trebuie să ştie româneşte pentru a avea o bucată de pâine. Atâta : să ştie gramatica unei limbi pe care n-o înţeleg şi no iubesc. Gramatica fără tot ce în limba vie se ţine de veacurile istoriei naţionale, de sforţările fericite ale generaţiilor, pentru a izvorî alte frumuseţi de graiu, fără o singură privire în acel suflet al neamului dela care vin şi spre care se îndreaptă toate.
Mi-a fost milă de tristele lor bâiguieli româneşti, întovărăşite de blăstăme împotriva celor pe cari, cu alte mijloace, pricepându-i tot mai bine, ar ajunge şi a-i iubi. Şi încă atunci când e vorba de un neam care e numai duioşie şi generositate, numai sete de a mângâia şi de a ajuta.
Am mai avut visiunea unui sfânt suflet singur, căruia în palatele din Sinaia, îi era frig de piatra munţilor, de piatra zidurilor şi de piatra inimilor şi care din tot ce cuprinde această largă ţară, n-avea un bulgăre de pământ al ei. Am unit împreună aceste simţiri, aceleaşi în fond. pentru lucrul care nu trebuie să moară şi pentru omul care trebuie să fie, cât îi sunt date zilele, vesel si fericit.
Şi eu, care, cu acelaşi gând, am făcut Casele României dela malurile Adriaticei la grădinile din marginea Parisului, am întemeiat aşa şi pe pământul iubit al ţării mele.
Nicolae Iorga
În prima imagine: Elevele școalei de misionare cu profesorul N. Iorga în iulie 1930
În a doua imagine: Icoane din Muzeul bisericesc (Vălenii de Munte)