Iulian Capsali: De ce candidez la europarlamentare?

Etichete

2014, capsali, europarlamentare, iulian, parlamentul european, Romania, vot

În ultima vreme, asistăm la un război care pare departe de noi. Asta se întâmplă doar pentru că trăim într-o iluzie. Acel război, dus inclusiv în Parlamentul European, ne priveşte direct, căci este dus împotriva elementelor definitorii pentru noi: suveranitatea naţională (statul naţional), folosirea resurselor României pentru bunăstarea poporului său (statul social), libertatea religioasă (biserica şi libertatea de exprimare a credincioşilor), ordinea morală conformă firii umane (familia).

Ne amăgim când spunem că nu ne priveşte: oare nu ne priveşte cedarea continuă a suveranităţii naţionale, pe care politicienii noştri la nivel de vârf o declamă şi chiar o execută fără să ne întrebe? Oare nu ne priveşte exploatarea colonialistă a resurselor noastre naturale? Oare nu ne priveşte faptul că o intensă propagandă homosexuală începe să pătrundă în şcolile şi liceele României?

Cei care nu sunt de acord cu noua ideologie sunt imediat puşi la stâlpul infamiei printr-un limbaj propagandistic controlat şi repetat în mod agresiv, identic cu acela folosit la începutul impunerii comunismului în ţara noastră. Procedeul de aplicare a etichetelor de „homofob”, „intolerant”, „fundamentalist” este corespondentul actual al limbajului de propagandă folosit pentru îndepărtarea adversarilor bolşevismului: „fascist”, „duşman al poporului”, „bandit”. „Obscurantist” şi „fascist” sunt termeni reluaţi încă şi astăzi, în mod deliberat, din cauza impactului profund al cuvintelor care trezesc emoţii puternice, mai ales în publicul „progresist” – agnostic sau ateu. Stigmatizarea „celuilalt” este primul pas pentru înlăturarea lui din societate.

Presiunile făcute în favoarea „familiei” homosexuale şi împotriva identităţii de gen sunt teribile. Cea mai recentă iniţiativa în acest sens este Raportul Lunacek, iniţiat de un grup de presiune în PE format mai ales din neomarxisti (socialişti şi ecologişti), care îşi propune să impună ţărilor membre o conduită obligatorie în ceea ce priveşte educaţia copiilor în grădiniţe (educaţie „transgender”), instituirea familiei homosexuale şi acordarea dreptului de adopţie, fertilizare în vitro şi mamă-surogat cuplurilor de acelaşi sex. Dacă astfel de legi trec, Parlamentul European va obliga ţările membre să accepte standarde duble: acordarea libertăţii de exprimare şi manifestare nelimitată pentru comunitatea homosexuală şi restrângerea libertăţii de exprimare şi manifestare a celor care adoptă o morală creştină sau, pur şi simplu, o morală conform firii umane.

Tot recent, europarlamentara socialistă Edite Estrela i-a acuzat, într-un discurs vitriolant, pe toţi cei care au îndrăznit să voteze împotriva controversatului său proiect omonim – Raportul Estrela. Proiectul ar fi dus la: liberalizarea totală a avortului; avortul şi contracepţia, precum şi operaţiile de schimbare de sex ar fi trebuit asigurate din bani publici; permiterea avortului şi a serviciilor conexe în clinicile şi spitalele administrate de culte religioase; legalizarea reproducerii asistate pentru lesbiene etc. Raportul Estrela, deşi respins, va fi repus în discuţie, prin diferite tertipuri birocratice, în lunile ce vin. Iată, aşadar, o întreagă avalanşă de legi şi decizii care produc o modificare radicală a vieţii sociale europene, asupra căreia sunt experimentate diverse inginerii sociale. Dacă nu încercăm, acum, o îndiguire a acestor porniri totalitare, care se înscriu în politica globalistă de ştergere a identităţii naţionale, a ethosului local, mai ales a credinţei, de smulgere a rădăcinilor tradiţiei din viaţa acestui popor, atunci, mai târziu, va fi prea târziu.

Pe de altă parte, m-am exprimat de ani de zile pentru dreptul la viaţă privată şi libertate de conştiinţă a cetăţeanului, împotriva opacităţii statului care foloseşte politica faptului împlinit în folosirea biometriei – datele personale stocate în cipuri. Aceste date personale stau pe un suport electronic de o vulnerabilitate extremă, acestea putând fi clonate de infractori, folosite în scop de şantaj sau pur şi simplu pierdute, aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie acum câţiva ani cu datele a 93% dintre asiguraţii medicali. Rezoluţiile pe care le-am semnat în calitate de preşedinte FOR la acea vreme se încheiau astfel: „Având în vedere toate aceste argumente procedurale şi etice, Forul Ortodox Român consideră că lipsa dreptului la opţiune afectează grav, şi de această dată, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute în Constituţie.” Problematica datelor biometrice sau medicale stocate trebuie ridicată, de asemenea, şi în Parlamentul European, pentru că drepturile cetăţeanului sunt mai importante decât dorinţa statului de a-şi controla cetăţenii.

În ceea ce priveşte problemele ridicate de exploatările resurselor naturale ale ţării, m-am situat net în tabăra celor care îşi doresc o Românie a cărei natură să poată fi lăsată moştenire şi urmaşilor noştri. În toate poziţiile mele publice, prin prezenţa la mitinguri şi marşuri, în articole, mi-am arătat nu numai neliniştea, dar şi revolta faţă de nişte proiecte care pot distruge iremediabil mediul, mai ales apa freatică şi de suprafaţă, fără de care o viaţă în parametri normali nu va mai putea fi niciodată posibilă. Sunt categoric împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică în actualele condiţii, precum şi a extragerii metalelor prin cianurare, acestea fiind chestiuni ce ţin de securitatea naţională într-un stat care pare că şi-a abandonat vocaţia naturală de apărare şi protecţie a propriilor cetăţeni, a propriilor resurse şi, implicit, a mediului în care ne ducem traiul de zi cu zi. România este acum un stat abandonat intereselor firmelor transnaţionale, care-i hotărăsc şi politica.

În ceea ce priveşte Statul Român, în contextul ideologiei globaliste actuale, optez categoric pentru întărirea şi recuperarea suveranităţii sale pentru care inclusiv un bunic de-al meu, alături de mulţi alţi bunici şi străbunici de-ai noştri, şi-a dat tributul de sânge în Primul Război Mondial. Un stat care s-a creat prin jertfe nu poate fi abandonat într-un proiect politic utopic, aşa cum se doreşte prin transformarea actualei Uniuni Europene într-un stat federal arbitrar constituit de „elite” politice, în dispreţ faţă de naţiuni şi de popoarele suverane. România este, conform Constituţiei, un „stat naţional, suveran, independent şi indivizibil” (Art.1.1) iar, conform cu Art. 2.1, „suveranitatea naţională aparţine poporului român”. Viviane Reding, vicepreşedintele Comisiei Europene, afirmă faptul că miza alegerilor din mai este tocmai transformarea Uniunii Europene într-o federaţie suprastatală, numită deja Statele Unite ale Europei. Un proiect de planşetă, care nu are legătură cu realitatea. Şi care, ca orice utopie politică, reprezintă un pericol iminent care trebuie îndepărtat fără şovăire.

În acest context, identitatea naţională, ethosul românesc trebuie afirmate fără complexe. Există o excepţională cultură organică, populară, prea puţin cunoscută şi afirmată chiar de către români, din păcate. Avem şi o mare cultură modernă inspirată din acest ethos. Însă avem şi o istorie care este, mai nou, instrumentalizată ca în zorii comunismului, pentru că se doreşte decuparea frânturilor de adevăr şi prezentarea lor ca adevăruri paradigmatice, în cadrul cărora demnitatea noastră ca neam este permanent pusă sub semnul întrebării. Însă sunt şi semne bune, care demonstrează faptul că unui popor căruia i se doreşte ştergerea identităţii are forţa să găsescă anticorpii necesari regăsirii de sine.

Fiind creştin ortodox şi tată de familie cu mulţi copii, am văzut că, dacă faci un pas către El, Dumnezeu face zece spre tine. Deşi mă îngrijorează mult viitorul copiilor mei, mai ales că imi doresc ca ei să trăiască în ţara aceasta care este şi a lor, cred în forţa de regenerare a neamului românesc, care are încă o credinţă puternică, pe care trebuie să şi-o poată afirma firesc. Pentru că Biserica este locul în care ne refugiem în vremuri de cumpănă şi ca persoane, şi ca neam.

Suntem, încă, statul european cu cea mai mare credinţă din Europa – aşa o arată, în mod obiectiv, toate statisticile. Spun „încă” pentru că se duc campanii susţinute în presă şi pe internet pentru ca această proporţie zdrobitoare să fie modificată artificial la nivelul percepţiei publice. România creştină subzistă acestor presiuni permanente şi cred că nu mai trebuie să aştepte că să fie acceptată ca partener de discuţie. Această Românie tainică şi smerită poate să-şi recapete glasul pe care îl poartă dintru început.

Pentru că toate temele majore punctate aici lipsesc totalmente din dezbaterile de partid sau sunt complet marginale în cele publice, m-am gândit că implicarea mea în afirmarea acestei Românii creştine poate fi utilă la nivel european, unde îmi pot face auzită vocea şi de unde pot avea ecou şi la nivel naţional.

Doamne, ajută!

P.S. Întrucât pornesc la acest parcurs fără niciun fel de mijloace, anunţ pe cei care vor să mă sprijine că mă pot contacta la adresa de mail iuliancapsali.euroalegeri@gmail.com

Lista susținătorilor candidatului independent Iulian Capsali: 

https://docs.google.com/file/d/0B5qremwsFh_jX3U2ZjdTbmJjREU/edit

Sursa: activenews.ro

Din Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri (Februar 1880)

Etichete

alecsandri, chiosea, ghica, ion, scrisori, vasile

Iubite amice,

Pe când în școala de la Măgureanu vestiții eliniști Lambru, Comita, Vardalah și Neofit, emulii lui Corai, predau tinerilor greci și feciorilor noștri de boier Memorabiile lui Socrate, Fedon și Metafizica lui Aristot; pe când banul Brâncoveanu discuta cu puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele lui Hipocrat și Ariometria lui Arhimed și se munceau să izgonească din limba greacă toate cuvintele câte nu erau curat atice, precum unii din învățații noștri caută să curețe limba română de tot ce nu se termină în -ciune, la biserică la Udricani, la Sfântul Gheorghe și la Colțea se auzea glasul ascuțit al câtorva copii cari strigau în gălăgie pe:  ”on, mislete, ucu: omu. Pocoi, on, mislete, ucu: pomu.”

Băieții mai înaintați la învățătură, când voiau să-și zică ceva care să nu fie înțeles de profani, comunicau între dânșii astfel: ”az, iotă, lude, az, pocoi, râță, ucu, naș, est” și cellalt îi răspundea: “naș, est, buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az” Cei de la bucoavnă râvneau la dânșii cum vorbeau păsărește.

Dascălul Chiosea, bătrân cu antereu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclit vărgat cu cearșaf alb, se primbla pe dinaintea băieților înarmat c-o vargă lungă, arzând când pe unul, când pe altul, după cum i se părea; se oprea dinaintea fiecăruia, la unii le asculta lecția, la alții le mai adăoga câte un ucu scurt pe ici, pe colea, sau câte o aruncătură, două pe deasupra, ca să fie slova mai ciocoiască. Apoi să fi dus sfântul pe vreunul să nu-și știe lecția, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineu din picior și-l azvârlea după dânsul cu un: ”Fir-ai al dracului cu tat-to și cu mă-ta, că n-ai învățat matima.”

Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copiii la învățătură. El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învață sau nu. Pentru el școala nu era o chiverniseală, nu se gândea la: treci, zi, treci, noapte, apropie-te, leafă. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă peste semn.

La Chiosea, ca la Chiriță, ca la Stan, lucrurile mergeau altfel; viața lor era cu copiii din școală, nu știa nici șosea, nici cafe-șantan, nici deputăție. Dimineața buchille, Oftoicu și Psaltirea, după prânz psaltichia. Chiosea avea un pa, vu, ga, di care-i ieșea pe nas cale de o poștă.

De pe la de-alde Chiosea ieșeau dieci de visterie și calemgii; la de-alde el au învățat să scrie românește logofătul Greceanu, Văcăreștii, Anton Pan, Nănescu, Paris Momuleanu etc.
Acei bieți dăscălași, cari au fost depozitari limbei și naționalității noastre, duceau o viață zdruncinată, plină de privațiuni și de coate-sparte, fără bene-merenti și fără recompense naționale, fără pensii și parapensii; plătiți ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau și mureau necunoscuți; fără să bănuiască măcar că erau patrioți, împinși numai de un instinct bun și generos, își făceau cu sfințenie datoria, fără să aibă conștiință de binele ce făceau țării lor.

Ei se delectau mai mult cu citirea întâmplărilor lui Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile și cu păserile cu ciocu de fier decât cu citirea mâniei fiului lui Peleu. Oile, cânii și fluierul păstorului întristat al lui Văcărescu le erau mai dragi decât Afrodita și Bacus a lui Anacreon. Se pomenise de la tată și de la mamă români neaoși din moși-strămoși. Limba și urechea le spunea că nu erau nici tătari, nici greci, nici slavi; purtau noblețea neamului în inima și în spiritul lor, fără să se preocupe de arborele genealogic, nici de fărtalele de nobleță. Scriau românește fără filologie și fără morfologie, fără să știe dacă sunt etimologiști, fonetiști sau eclectici; dar scriau cum vorbeau, și scrisul îl numeau icoană, crezând că el trebuie să fie reproducțiunea esactă a vorbei; puneau cât mai puține buchi, ba pe unele le mai aruncau și pe deasupra ca să facă economie de timp și de hârtie.

Unde să le dea lor prin gând că avem două limbi, una în gură și alta pe hârtie, și că trebuie să vorbim într-un fel și să scrim într-altfel; vorbeau toți aceeași limbă. Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie și știe că suntem strănepoți ai lui Traian. Dar mulți cred că de la venirea acestui împărat în țară până la sosirea lor în viață, nu s-a mai petrecut nimica pe pământul românesc; nu încep însă a socoti toți tot de la aceeași epocă.

Foto: Ion Ghica si Vasile Alecsandri la Istanbul, in 1855 (Wikipedia)

Mănăstirea „Sfinții Voievozi” – Baia de Aramă. O încercare de restaurare

Etichete

300 de ani, baia de arama, bracoveanu, predania, restaurare, sfintii voievozi

În 2014 se împlinesc 300 de ani de la moartea de martir a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Pentru a-l comemora și altfel decât prin cuvinte, vrem să restauram una dintre ctitoriile sale, aflată într-o stare avansata de degradare: biserica Mănăstirii „Sfinții Voievozi” din orașul Baia de Aramă (județul Mehedinți).

Asociația Predania, artistul fotograf Irinel Cîrlanaru și compania Vectorpixel vă invită să scoatem împreună la lumină o comoară de la 1700: fresca originală a mănăstirii din Baia de Aramă, pictată de aceiași meșteri iconari care au lucratși la Mănăstirea Horezu.

Pentru început, vă propunem să vedeți cum arată lăcașul, atât în exterior – unde structura de zidărie este grav afectată, cât și în interior – unde pereții crapă, iar chipurile și culorile se sting.

Astfel, vă așteptăm, în data de 24 octombrie 2013, de la ora 19:00, la evenimentul prin care vom lansa aceasta campanie: vernisajul expoziției cu fotografiile pe care Irinel Cîrlanaru le-a făcut la Baia de Aramă. Expoziția va fi deschisă timp de trei zile la libraria Predania din București (strada Vulturilor nr. 8).

Mănăstirea Baia de Aramă nu a fost restaurată niciodata în cei peste 300 de ani de când zugravul Neagoe a lasat scrisă cu litere chirilice, în peretele de apus al naosului, următoarea pisanie:

„Cu vrerea Tatălui, a Fiului și cu săvârșirea Duhului Sfântu au făcut această sfânta biserică dumnealui jupânulu Cornea Brăiloiu velu Banu, dimpreună cu dumnealui jupânului Milco Băiașul nepotu de frate lui Poznanu căpitan cu toată cheltuiala dumnealoru și fiind igumenu Vasile arhimandritu în zilele
prealuminatului și bunului creștin Domnu Ion Constandinu Basarab Voievod. Începutu-s-au a să zidi această sfântă biserică la mai 22 leat 7027 (1699) și s-au savârșitu cu toastă podoaba ei la mai 7 leat 7211 (1703). Eu cu mâna-mi păcătoasă am zugrăvit biserica, Neagoe și Parthenie, eromonah din Tismana”.

Pentru a înțelege importanța construcției, e nevoie de un scurt pasaj în istoria ctitoriei și e bine de știut că unul din numele mai sus menționate aparține lui Cornea Brăiloiu, Marele Ban al Craiovei şi rudă cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, care dăruise 300 de taleri pentru ridicarea bisericii. Un alt nume care apare în pisanie este cel al lui Milco Băiașul, sârb de origine, și care era vătaful minerilor din Baia de Aramă. De altfel, ca efect al legăturii cu sârbii din regiune, așezamântul de la Baia de Aramă a fost închinat mănăstirii sârbești Hilandar din Muntele Athos, la puțini ani după începerea activității monahale.

Mănăstirea „Sfinții Voievozi” a fost inițial una de călugări, dar la reînființarea sa, în 2008, sub jurisdicția Episcopiei Severinului și Strehaiei, a devenit mănăstire de călugărițe.

Campania noastră își propune, într-o primă etapă, să adune suma necesară pentru a reface zidăria și pictura murală din altar, iar, ulterior, să strângă fonduri pentru restaurarea întregii fresce vechi de 300 de ani.

La eveniment vor participa si cei din Grupul “Nectarie Protopsaltul”

Cine poate contribui cu bani are la dispoziție următoarele conturi bancare:

Mănăstirea Sfinții Voievozi

C.U.I.: 23257357
LEI: RO93CECEMH0230RON0524836
C.E.C. Bank – BAIA DE ARAMA
STR. Tudor Vladimirescu, Bl. 1
Cod BIC: CECEROBU

EURO: RO03CECEMH02C1EUR0524845
USD: RO96CECEMH02B8USD0524850

Pentru mai multe informații puteți consulta:
site prezentare http://www.manastirea-baia-de-arama.ro/
site campanie http://donatii.manastirea-baia-de-arama.ro/
pagina facebook https://www.facebook.com/Manastirea.Sfintii.Voievozi

Sursa: Libraria Predania

Ion Minoiu – un site nou dedicat muzicii bizantine

Etichete

conferinte, despre glasuri, ion minoiu, muntele athos, muzica, psaltica, tutoriale

Cu bucurie aduc la cunostinta iubitorilor de muzica bizantina lansarea unui nou blog dedicat traditiei muzicale a Bisericii Ortodoxe. Ionminoiu.wordpress.com se deosebeste de alte pagini prin faptul ca ofera un punct de vedere autorizat, cuprinzand conferintele sustinute de muzicianul Ion Minoiu la evenimente de profil din tara. Autorul dovedeste multa dragoste si zel atat in descifrarea/explicarea regulilor care guverneaza universul sonor de la strana, cat si in alegerea exemplelor audio sau video, pe care le culege printr-o asiduua munca de teren. Pentru a se raporta la adevar si traditie, Ion Minoiu isi indreapta de cele mai multe ori pasii spre Muntele Athos, locul unde muzica psaltica rasuna neintrerupt de mai bine de 1000 de ani. Ion Minoiu merge mai departe si cauta deseori la sensurile teologice ale cantarii, stabilind legaturi profunde intre sunet-imagine, respectiv, intre melosul bizantin si icoana bizantina. Blogul contine in stadiu incipient si o rubrica destinata partiturilor, care pentru moment prezinta doar cateva variante de “Hristos a inviat”, indreptate dupa cele mai vechi, care nu respectau intru totul accentele limbii romane.

Salut initiativa domnului Ion Minoiu si ii urez multa sanatate, spor si rezultate cat mai bune in activitatea didactica.

Ion Minoiu –  A absolvit Universitatea de Muzica din Bucuresti in 1994. In 1997 a absolvit Masteratul in Muzica veche, cercetare aplicata si vioara baroca la Royal College of Music din Londra. In 1999 a obtinut Diploma de Studii Post-Universitare Avansate in Dirijat de Orchestra la Royal College of Music. A absolvit de asemenea si Institute for Orthodox Christian Studies la Universitatea Cambridge in 2004. Intre 1994 si 1996 Ion Minoiu a fost membru al Orchestrei Baroce a Uniunii Europene. Intre 1995 si 2008 a fost membru al ansamblurilor Orchestra of the Age of Enlightenment, Hanover Band si a evoluat de numeroase ori cu ansambluri precum Florilegium, English Baroque Soloists, Amsterdam Baroque Orchestra, London Strings sau Purcell Quartet. A sustinut recitaluri de vioara baroca solo sau ca lider al unui grup propriu de muzica de camera atat in Londra cat si la Sala de concerte a Radiodifuziunii Romane din Bucuresti. Ion Minoiu a dirijat Orchestra de Camera Radio la Bucuresti si diferite orchestre ale Filarmonicilor din Romania. Intre 2001 si 2003 a efectuat numeroase expeditii etnomuzicologice in Romania, in urma carora a rezultat o considerabila arhiva fotografica, audio si video. A sustinut conferinte la British Museum, Institute for Orthodox Christian Studies – Cambridge, Centrul Cultural Romanesc din Londra, Filarmonica din Timisoara (in cadrul Festivalului de Muzica Veche) si a realizat emisiuni radiofonice pt. Radio Romania Cultural. Intre 1999 si 2008 a predat vioara la Holy Trinity School, Sloane Sq. Londra Intre 1995 si 2005 a fost psalt la Biserica Ortodoxa Romana din Londra, iar intre 2005 si 2008 la catedralele Sf. Sofia si Sf. Ap. Andrei din Londra. In prezent preda psaltichia la Chiliile romanesti Sf. Gheorghe – Colciu si Sf. Ipatie din Sf. Munte Athos.

Cuviosul Nectarie Protopsaltul, privighetoarea Sfântului Munte

Etichete

muzica bisericeasca, muzica psaltica, nectarie protopsaltul, noul cucuzel, privighetoarea sfantului munte, psalti romani

Schimonahul Nectarie Crețu a fost unul din cei mai îmbunătățiti călugări români care s-au nevoit de-a lungul secolelor în Muntele Athos. S-a născut în orașul Huși, dintr-o familie de țărani credincioși cu mai mulți copii. Din botez se numea Nicolae. Fratele său mai mare, Alexandru, era deja călugăr la Mănăstirea Ciolanu-Buzău, cu numele de Atanasie.

Între anii 1840-1842, episcopul Sofronie Miclescu a luat pe tânărul Nicolae Crețu la Episcopia Hușilor, împreună cu alți tineri, unde a învățat tipicul și muzica bisericească.

Apoi ajunge cântăreț la o biserică din Galați. După puțin timp este luat de fratele său la Mănăstirea Ciolanu și îmbrăcat rasofor. De aici, amandoi frații fac o calatorie la Muntele Athos și Ierusalim li se reîntorc în Moldova, la Mănăstirea Neamț. Aici, starețul Neonil l-a tuns în schima monahală cu numele de Nectarie.

Prin anul 1845, schimonahii Nectarie și Atanasie se duc definitiv la Sfântul Munte, unde își cumpară o chilie mică lângă mare, în partea de răsărit a Athosului, la locul numit Vigla. În această colibă pustnicească s-a nevoit Cuviosul Nectarie împreună cu fratele său 16 ani, ajungând cel mai mare cântăreț si protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumătate a secolului XIX.

În anul 1862, după sfințirea bisericii din Schitul Prodromul, părinții Nectarie și Atanasie părăsesc viața de pustie și vin în schit, împreună cu alți călugări români, unde rămân până la moarte.

În anul 1903, Cuviosul Nectarie s-a mutat din viața aceasta și a fost îngropat la Prodromul, alături de fratele său Atanasie.

Fapte și cuvinte de învățătură

Tânarul Nicolae, fiind împodobit de Dumnezeu cu darul frumoasei cântări, a fost luat de mic la Episcopia din Huși ca să învețe muzica psaltică. Astfel, în puțina vreme a deprins așa de bine meșteșugul cântării bisericesti, că pe toți protopsalții episcopiei i-a întrecut.

Pe când era cântăreț la biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Galați, a auzit despre aceasta fratele său, Atanasie, din Mănăstirea Ciolanu. Deci, ca nu cumva tânărul nevoitor sa apuce vreun drum rău, îndata Atanasie a încălecat pe cal, a venit la Galați și a zis fratelui său:

– Nu ești dumneata Nicolae Crețu din Huși?

– Ba da, îi raspunse tanarul.

– Apoi eu sunt fratele tău, Atanasie.

– Am auzit și eu că am un frate călugăr, dar nu-l cunoșteam.

– Eu sunt, i-a răspuns părintele Atanasie. Vino cu mine la mănăstire! Și îndata au plecat amândoi la Mănăstirea Ciolanu.

Văzând starețul mănăstirii smerenia tânărului Nicolae și frumusețea cântării sale, l-a îmbrăcat în rasă și l-a pus să cânte la biserică. Apoi, sosind hramul Mănăstirii Căldărușani, a fost invitat și rasoforul Nicolae cu fratele său Atanasie de la Ciolanu. Deci, uimind pe toți cu glasul său și cu meșteșugul cântării, ieromonahul Macarie, dascălul de psaltichie de la Mitropolia din București, a voit să-l ia cu sine și să-l facă dascăl și protopsalt. Dar părintele Atanasie și fratele său Nicolae, neiubind cinstea și slava acestei lumi, au lăsat toate și s-au dus la Sfântul Munte.

Rasoforul Nicolae, fiind însă prea tânăr, n-a fost primit în Muntele Athos. Deci, a plecat cu fratele său să se închine la Mormântul Domnului, apoi s-au întors în Moldova, la Mănăstirea Neamț. Aici, auzind starețul frumusețea cântărilor lui și văzându-i râvna pentru sfintele slujbe, îndată l-a facut călugăr. Apoi, mai zăbovind puțin, părinții Atanasie și Nectarie au fost sloboziți să se întoarcă iarași în Muntele Athos.

La chilia Vigla de sub vârful Athosului, a petrecut părintele Nectarie cu fratele său 16 ani de zile în aspră nevoință, asemenea marilor sihaștri atoniți. Toată săptămâna o petrecea cuviosul în rugăciune, neieșind din chilie, iar în Duminici și sărbători venea la Schitul Prodromul, care pe atunci se zidea, și cânta la biserică “ca un înger în trup”.

Chilii de sihaștri în pustia Viglei, lângă schitul Prodromul (Foto: Ionuț Cruceru)

Se spunea iarași despre dânsul că, de la începutul Postului Mare, nu mai ieșea din pustie până la Învierea Domnului, ci stătea la chilie în post și rugăciune, hrănindu-se “numai cu bob muiat în aceste 40 de zile”. Iar la Sfintele Paști veneau amandoi frații la Schitul Prodromul și se împărtășeau cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Spuneau ucenicii lui că părintele Nectarie, cât a stat în pustie, a dobândit de la Dumnezeu darul lacrimilor și al preasfintei rugăciuni a lui Iisus, care se săvârșește neîncetat cu mintea și cu inima. Dar despre această tainică lucrare bătrânul niciodată nu vorbea.

Tot acolo în pustie a deprins Cuviosul Nectarie în chip desăvârșit meșteșugul cântării bisericești pe psaltichie. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu glas îngeresc și învățând bine limba greacă, cânta așa de minunat, cum nu mai cântase alt călugăr în tot Sfântul Munte. De aceea, călugării atoniți îl numeau “al doilea Cucuzel”; alții îi spuneau “Privighetoarea Sfântului Munte”, iar călugării români îl numeau “Privighetoarea Moldovei”.

Vestindu-se în Muntele Athos “că un valah, anume Nectarie, cânta atât de bine, încat nu se afla altul asemenea lui”, părinții greci îl chemau pe la mănăstirile lor să cânte la praznicele împărătești și îi făceau loc între cei dintâi cântăreți. Iar paîărintele Nectarie, împreună cu fratele său Atanasie, se duceau cu dragoste să slăvească pe Hristos.

Odată, Cuviosul Nectarie a fost chemat la hramul Mănăstirii Iviru, “Adormirea Maicii Domnului”. Acolo a cântat atât de frumos, încât toți se cucereau de darul ce i-l dăduse Dumnezeu. Auzind de aceasta, călugării lavrioți l-au chemat și la hramul Mănăstirii Lavra, de ziua Sfântului Atanasie al Atonului. Iar la slujba litiei, i-au dat să cânte în limba greacă o cântare frumoasă ce se numește “Matima”. Și a cântat părintele Nectarie cu “așa bună întocmire și cu dulce și minunat glas, că toți alergau să vadă cine canta” și îl numeau “Noul Cucuzel”.

Altadata, parintii Nectarie si Atanasie au plecat de Sfintele Pasti la Ierusalim, sa se inchine la Mormantul Domnului. Atunci a rugat parintele Atanasie pe proiestosii greci sa-l primeasca si pe fratele sau sa cante la Sfantul Mormant. Ei insa nu l-au primit, socotind ca nu stie sa cante. La urma i-au dat voie. Si cand a inceput Cuviosul Nectarie a canta si a slavi pe Hristos, pelerinii si slujitorii se urcau pe strane si prin galerii sa vada cine canta, ca nu mai auzisera vreodata o cantare asa de minunata.

Vazand proiestosii atoniti ca numele parintelui Nectarie se facuse cunoscut in tot Muntele Athos, unii dintre ei s-au umplut de zavistie asupra lui. Deci, fiind chemat odata la hramul Manastirii Iviru, au venit si cativa protopsalti de la Constantinopol sa vada cine este acel asa de vestit “Cucuzel Valahul”. Si canta Cuviosul Nectarie la strana stanga, iar grecii la strana dreapta. Iar la sfarsitul privegherii de toata noaptea, pe cand se canta slavoslovia, protopsaltii greci n-au mai putut sa cante de oboseala si au iesit din biserica. Parintele Nectarie insa, fiind intarit de Maica Domnului, a cantat pana dimineata la sfarsitul Liturghiei, incat pelerinii veniti la hram se urcau pe ferestre din afara sa-l asculte si sa-l vada cantand. La urma toti proiestosii au zis:

– Cu adevarat nu este altul mai desavarsit ca Nectarie Valahul. El este protopsalt si dascal al Sfantului Munte!

Pentru darul lui Dumnezeu care era in Cuviosul Nectarie, il aveau la mare evlavie toti proiestosii si calugarii din Sfantul Munte si il numeau “Noul Cucuzel”, “protopsalt”, “dascal” si “musico-loghiotatos”, adica preainvatat in muzica, in tot Sfantul Munte. Si nimeni nu indraznea a se numi cantaret desavarsit pana nu venea la parintele Nectarie sa-l cerceteze. Daca compunea cineva o cantare noua, apoi intai o aducea la parintele Nectarie ca sa o vada, si, de zicea ca este buna, o tiparea, iar de nu, o lepada. Pana la sfarsitul vietii sale veneau oamenii din toate partile, numai ca sa-l auda cantand.

Asa a petrecut Cuviosul Nectarie in chilia Vigla, cu fratele sau Atanasie, in neincetata rugaciune, in cantari dumnezeiesti si in mangaierea Duhului Sfant, pana in anul 1862, cand s-a sfintit biserica de la Schitul Roma- nesc Prodromul. Apoi s-au asezat amandoi in schit. Si a ramas schimonahul Nectarie in Prodromul inca 40 de ani, pana la sfarsitul vietii, facand ascultare cu multa smerenie impreuna cu toti fratii si parintii.

Spuneau ucenicii Cuviosului Nectarie si aceste cuvinte despre dansul: – Niciodata nu l-am vazut razand sau glumind, ci ochii in jos avandu-i adapati in lacrimi, gandind la infricosata judecata a lui Dumnezeu ce va sa fie. De multe ori ofta cu greu si slobozea lacrimi din ochii lui. Avea neincetat sfanta rugaciune in gura. Era sculptor foarte bun de cruci de lemn; stia si mreji a impleti si ibrisin a toarce.

Spuneau iarasi ucenicii lui ca parintele Nectarie avea mare evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Caci, cu ajutorul ei a dobandit darul rugaciunii lui Iisus si a invatat in chip desavarsit cantarea bisericeasca. Tot cu puterea ei a fost izbavit de otravire si de zavistia oamenilor si a viclenilor diavoli. Pentru aceasta a compus in cinstea Maicii Domnului cele mai alese axioane, iar la praznicele ei “canta ca un inger de frumos”.

Cand a venit Cuviosul Nectarie la Schitul Prodromul “n-a aflat nici o cantare in romaneste”, dupa cum se canta in Sfantul Munte, si indata s-a pus cu multa silinta si a tradus toate cantarile din greceste in romaneste, iar pe unele le-a compus din nou. Dupa ce intra in chilia lui, se apuca de scris si de tradus cantari bisericesti “care i se pareau mai frumoase, pentru a impodobi Biserica lui Hristos ca pe o adevarata mireasa”.

Cat a trait Cuviosul Nectarie Protopsaltul la Schitul Prodromul, a scris Doxastarul la toti sfintii de peste an care au privegheri, precum si la Triod si Penticostar. A mai scris stihiri la toti sfintii, precum si polielee, heruvice, axioane si chinonice. A scris inca anixandarele mari si mici si a pus Prohodul Domnului pe psaltichie. Acestea sunt cele mai importante contributii ale schimonahului Nectarie Cretu la imbogatirea muzicii psaltice romanesti.

La Schitul Prodromul, Cuviosul Nectarie a format o scoala de psaltichie pentru calugari, renumita in tot Muntele Athos. Spuneau calugarii prodromiti ca avea pana la 70 de ucenici pe care-i invata mestesugul duhovnicesc al cantarii bisericesti. Calugarii romani, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi, toti cati voiau sa devina psalti desavarsiti, veneau la Prodromul si luau lectii de la vestitul dascal Nectarie.

Dintre ucenicii sai, care au iesit psalti vestiti in manastirile atonite, se stiu numai cativa: Cosma, intaiul proiestos la Manastirea Iviru; Maxim, la Manastirea Esfigmenu; Paisie ieromonahul si Dorotei, la Manastirea Dionisiu; ieromonahul Damaschin si monahii Teofil, Antonie, Ilie, Hrisant, Serafim si Metodie, la Schitul Sfanta Ana. Multi insa dintre ei au fost uitati. In Schitul Prodromul, cei mai alesi cantareti romani formati de parintele Nectarie au fost ieromonahii Calinic si Gherontie si monahii Calistrat, Isihie, Climent, Iacob, Nazarie, Grigorie si Daniil, care mai tarziu ajunge protopsalt la Mitropolia din Bucuresti.

Cei care l-au cunoscut personal spuneau si aceasta despre el:

– Parintele Nectarie protopsaltul este de statura inalta, om frumos si placut la fata, batran peste 70 de ani (in 1889). Vocea sa este sonora, dulce si lina. Cantand, nu se observa nici o miscare pe figura lui, asa ca s-ar parea ca nu este el cel care canta. Toate cantarile compuse de el sunt line si fara figuri, dar intrunesc seriozitatea si placutul. De aceea, ascultatorii nu se pot dezlipi de a-l auzi cantand. Modulatia vocii este asa de desavarsita la el, incat, desi are un volum de voce puternica, nu intrebuinteaza in cantarile bisericesti decat atat cat este necesar in desteptarea simtului religios prin cantare.

Spuneau calugarii din Schitul Prodromul ca schimonahul Nectarie nu lipsea niciodata de la slujbele bisericesti. Tot timpul statea la locul lui, cu privirea in jos si cu gandul la cele de sus; ori canta, ori savarsea in taina rugaciunea mintii.

Spuneau iarasi ca parintele Nectarie era foarte bland si tacut, iar despre cele pamantesti era cu totul indiferent. La ascultare, la biserica, la chilie nu vorbea deloc, fara numai de mare nevoie. De asemenea, nu se amesteca niciodata intre cei care faceau tulburare in obste si se dezbinau intre ei, ci tacand se ruga pentru toti. Parintii numai cat il vedeau, se cucereau de blandetea fetei lui si se impacau unii cu altii.

Cand parintele Nectarie avea 90 de ani, i-a randuit staretul pe monahul Arcadie sa-l ingrijeasca.

Intr-o zi, fiindu-i ucenicul la ascultare, batranul statea in chilie si compunea o stihira in cinstea Maicii Domnului. Deodata, vrajmasul diavol a intrat la el in chip de om infricosat si apucandu-l cu mainile de haine l-a tarat afara pe pietre, ca la 2 km, pana la malul marii, vrand sa-l inece in valuri. Dar cuviosul cerand cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului, indata i-a aparut la liman Preasfanta Fecioara Maria in chipul icoanei facatoare de minuni numita “Prodromita”. Atunci diavolul l-a lasat si s-a facut nevazut. Dupa un ceas, l-a gasit ucenicul zacand la pamant, zdrobit si abia viu. Apoi, ridicandu-l, l-a dus la chilie si l-a ingrijit pana s-a facut sanatos.

In vara anului 1903, Cuviosul Nectarie Protopsaltul s-a stramutat la vesnicele lacasuri, fiind in varsta de 95 de ani, din care 75 de ani de nevointa calugareasca. Astazi osemintele sale se odihnesc in cimitirul Schitului Prodromul, iar sufletul sau canta in cer cu Sfintii Maririle lui Dumnezeu.

(Parintele Ioanichie Balan – Pateric romanesc)

„Cuvine-se cu adevărat”, scris pe românește de Nectarie Protopsaltul. Interpretează grupul psaltic Nectarie Protopsaltul din București: 

„Istoria vieții mele. O autobiografie de la 1845” de Teodor Vârnav

Etichete

autobiografie, Caragea, carte, editura minerva, istorie, recenzie, secolul XIX, teodor varnav

Puține sunt operele autobiografice din literatura noastră care să fi venit dinainte de secolul XX. N-a fost în firea omului din popor, distras întotdeauna de neajunsuri, să își aștearnă gândurile și experiențele pe hârtie. Din acest motiv, cu atât mai spectaculoasă și însemnată este prezența în literatură a lucrării „Istoria vieții mele. O autobiografie de la 1845″. Cartea este scrisă de Teodor Vârnav, autor cu nume obscur dar înzestrat cu foarte mare talent scriitoricesc și umor.

Lucrarea a apărut într-o primă și singură ediție la Editura Minerva, în anul 1908, sub îngrijirea lui Artur Govorel. Istoria vieții mele prezintă interes sub cel puțin trei aspecte, iar primul dintre ele socotesc ar fi chiar graiul:”Maică-mea adese-ori îl ruga iarna [pe tatăl lui Vârnav] a nu ținea fereastra deschisă, ca să nu răcească ea și copiii ce ședeam tot într-o casă; însă tatăl meu la aceasta nu băga sama, ci îi răspundea că el nu este puiu de curcă ca să răcească ca grecii, pentru care maică-mea atuncea ofta și lăcrăma„.

Al doilea aspect este valoarea de document istoric pe care o are pentru starea socială și politică a vremii. Teodor Vârnav nu-și va petrece întreaga existență doar în ținuturile Moldovei, ci viața îl va purta până la București în Valahia, „la un negoțiant anume Constantin Lada” iar apoi la Sibiu. Mergerea de la Iași la București cu „carele acele mocănești” s-a prelungit trei săptămâni, până „pe la sfârșitul lui Maiu anul 1813”. Iată cum relatează Vârnav momentul intrării în capitala Valahiei:

„Cea întâiu mirare ce m-au cuprins când am ajuns în marginea Bucureștilor, au fost aceasta: doi oameni puși de vii în țapă, și altul asemenea spânzurat de grumaz. Aceștia erau prestupnici făcători de rele, și osândiți de o aseminea crudă moarte de către despotul de atunci a Valahiei, vestitul Karagea Voevod„.

Apoi, la scurtă vreme, iscându-se ciuma tânărul este nevoit să se izoleze ca toți ceilalți mai bine de jumătate de an: „(…) și noi cu altă nu ne îndeletniceam, decât numai priveam la uliță pe ferești, și videam cum căra cioclii trupurile morților ciumați”. În cele din urmă, al treilea aspect ce recomandă cartea este însăși experiența de viață a acestui fiu de boieri din Moldova.

Ca în multe alte familii de mici boieri săraci, apelul la rudele bogate pentru creşterea şi învăţarea copiilor pare la îndemână. Astfel, Teodor Vârnav povesteşte cu multă vervă şi pasiune experienţele sale prin casele diferitelor neamuri. Timp de zece ani, copilul Vârnav face turul Moldovei, expediat de la o rudă la alta.

Amintirile lui Teodor Vârnav sunt fantastice, pline de umor şi învăţăminte, scrise cu mult drag şi pasiune. Parcurgându-i paginile am aflat acel univers întânit în Amintirile lui Ion Creangă. Spre deosebire de îndrăgitul povestitor, însă, Teodor Vârnav din  Florești a avut neșansa să rămână necunoscut cu pățaniile sale. Păcat că nici o editură din România nu găseşte bani şi hârtie spre a le oferi publicului într-o ediție revizuită.

Alexandru Ionuț Cruceru

Redăm pentru cei interesați de mai multe detalii, Prefața cărții tipărite la editura Minerva în 1908:

Autobiografia lui Teodor Vârnav, boer moldovan, scrisă în 1845, este unul din puținele documente care luminează întunerecul vieții noastre dela începutul veacului. Cunoaștem, cu atâtea amănunțimi, viața intimă a popparelor vechi, și mai cu seamă a romanilor; începem a avea, din ce în ce, mai multe știri traiul altor popoare și mai vechi, pe când viața străbunilor noștri o bănuim numai cum a trebuit să fie, pentru că ne lipsesc documentele cu care sânt îmbogățite alte literaturi.

“Istoria vieții” lui Teodor Vârnav umple un gol în literatura noastră, și lucrarea aceasta are o valoare neprețuită. Scrisă așa de limpede, istoria vieții acestui boer ni arată starea societății noastre cu o sută de ani în urmă, din care ne putem convinge că nu era nici pe atunci mai bine decât astăzi. Însuși Vârnav, pe vremea când era proprietarul unei moșii de 2700 fălci, și “după închipuirea ce făcea”, își prețeluia averea mișcătoare și nemișcătoare la suma de peste 45 mii ruble argint, se plânge de greutatea vremilor în care trăește, și regretă că “sistema” de atunci nu seamănă măcar cât de puțin, cu aceea din veacul al 18-lea.

Manuscrisul mi l-a dat defunctul Alecsandru Rod-di-deal din Folticeni, român basarabian, și ginerele autorului, și mi-a spus că între hărtiile socrului său, pe lângă acest manuscris, a mai fost încă unul, un volum de poezii, care cuprindea o mulțime de satire la adresa persoanelor care jucau oarecare roluri în societate, pe timpul când trâia Vârnav. Acest volum, cu toate cercetările bătrânului Rod-di-deal, nu s-a mai putut găsi.

“Istoria vieții mele” este scrisă cu slove vechi, frumoase și citețe, pe coli întregi de hârtie verzie, în formatul 34 cm lungime pe 21 2/1 lățime. Tot manuscrisul are 65 de file, sau 130 pagini, nenumerotate, din care pagina de la început cuprinde numai titlul iar 2 de la sfârșit tabla de materii, sau, cum îi zice Vârnav”Scara de cele ce să cuprind în această istorie”. Volumul este legat pe vremea când s-a scris.

Stilul lui Vârnav este o icoană vie a gândirei și a graiului unui moldovan cuminte de pe vremuri. Când vorbește despre lucruri vesele, râzi cu poftă, și te înduioșezi când istorisește suferințele pe care el însuși le-a îndurat.

Vârnav întrebuințează unele cuvinte rusești, necunoscute astăzi. Aceste cuvinte însă, nu aveau traducerea lor pe molovenește, și orice trebuia să le întrebuințeze, fiind oarecum cuvinte “tehnice”, pentru noțiunea cărora întrebuințăm și astăzi neologisme. Așa, dacă Vârnav zice “m-am unvolnit din slujbă”, cuvântul acesta era tot așa de puțin românesc ca și actualul nostru demisionat, care va rămânea în limbă, până ce – Doamne ferește – un alt neologism îl va înlocui; de asemenea nu-I mai curat românește șef de biurou al nostru, de cât stolanacialnic al lui Vârnav, sau membru de ședință de astăzi, de cât cilen (șlen) dela 1845.

În ediția aceasta nu am urmat întocmai manuscrisul, în ceea ce privește transcrierea unor cuvinte, pe care Vârnav le scrie după rostirea moldovenească, de vreme ce gândul nostru nu-I să facem o ediție din punct de vedere filologic. Așa, în loc de norodu, prileju, etc., am tipărit norodul, prilejul, etc., lăsând neatins fondul cuvintelor, și căutând să literarizăm numai forma lor.

Pentru priceperea mai lesnicioasă a textului, am adăugat la urmă o lămurire a unor cuvinte neînțelese astăzi și provincializmele întrebuințate.

Cărticica aceasta este o lucrare de seamă, din toate punctele de vedere, și autorul ei trebue să fie pus în rândul fruntașilor scriitorilor noștri de la începutul veacului trecut.

Artur Govorel

Cavalul românesc.Sfaturi îndrumătoare pentru începători (I)

Etichete

caval, doina, fluier, ghid, instrument, Muntenia, muzica, populara, Romania, traditional

 

Motto: „Ascult încă o dată doina noastră dumnezeiască, revarsată dintr-un caval cine știe din ce văgăună de munte; o ascult cu tot sufletul, căci ea-i cântec de leagăn, șuer de haiduc și-mbătare în vremuri de pârjolire„. (C. Sandu Aldea – Drum și popas, 1908)

Legenda cavalului

La început, după ce Dumnezeu a creat lumea, Diavolul a furat focul de la oameni. Neîngăduind asemenea faptă, Dumnezeu a purces la drum împreuna cu Sf Petru să-l aducă înapoi. Lipsind Diavolul într-una din zile, sfântul Apostol a ascuns câțiva cărbuni de jar într-un fluier. De atunci se spune că lumea are foc.

În legendă poate fi vorba doar de caval, pentru că acesta are dimensiunile cele mai mari și doinește cel mai cu “foc” dintre toate instrumentele noastre tradiționale de suflat. De altfel, cavalul apare frecvent și în creațiile populare în versuri.
Iată un fragment din balada „Miorița”, culeasă de Chr. N. Țapu de la cobzarul Stancu Ion din Cucuieți (Teleorman):

Dragă Mioriță,/ Cu lâna plăviță,/ Ei de m-or urî/ Și m-or omorî,/ Ei tot să mă-ngroape/ La stână aproape,/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi,/ Cam în dosul stânii,/ Să-mi aud câinii!/ Foaie verde micșunea,/ Ciobanii că sosea/ Și mi-l omora/ Und` mi-l îngropa?/ Cam în dosul stânii,/ Ca s-auză câinii./ Stâlp ce mi-i punea?/ Căvălașul lui./ Crivăț că-mi bătea,/ Cavalul urla,/ Pe Ion jelea.    

Cavalul la români și alte popoare

Cavalul (turc. Kaval) face parte din familia celor mai vechi instrumente de suflat din lume având rude apropiate în Orientul Mijlociu și Egipt. Pe o frescă din sec. V- VII d.Hr. descoperită în Turkmenia, se află reprezentat acest instrument cunoscut în practica muzicală sub denumirea de qawal. Pretutindeni unde apare cavalul este asociat cu activitatea pastorală, aspect validat inclusiv prin tradiția noastră. Cavalul este un element mai târziu decat fluierul (fluiere confectionau si dacii din os), fiind probabil adoptat pe parcursul etnogenezei poporului roman, în primul mileniu după Hristos, prin contact cu unele seminții din Est statornicite și contopite în masa populației autohtone, cum au fost pecenegii sau cumanii. Un rol important în răspândirea instrumentului au mai avut și ciobanii care practicau transhumanța.

Spre deosebire de modelele orientale, cavalul românesc a dezvoltat adaptări de ordin constructiv pentru a răspunde cerințelor locale. În primul rând, trestia a fost substituită de lemn, material aflat din abundență la îndemâna meșterilor populari, dar cu un timbru diferit. În al doilea rând, capătul superior al instrumentului a fost acoperit cu dop si vrană pentru a ușura suflarea.

Datorită lungimii sale, cavalul a fost obligat să adopte un alt tip de grifură(=digitație), care dezvoltă în registrul grav o scară de stare minoră cromatică, defectivă. Înrudirea cu cavalul bulgăresc și cavalul turcesc (ney) este vădita și de aceea că în registrul mediu și acut, completarea scării inițiale se poate face cu ajutorul armonicelor superioare ale treptelor fundamentale.

Deosebirea dintre ele este, însa, că din pricina “compromisului” de care am vorbit, repertoriul abordat la cavalul romanesc a fost mult restrâns sau limitat în termeni de ornamente și modulații.

Pe teritoriul țării noastre sunt în uz trei tipuri de caval: cavalul oltenesc (5 găuri), răspândit de fapt în întreaga Muntenie și sudul Moldovei, cel moldovenesc (6 găuri) și cel dobrogean fără dop, împrumutat de la vecinii bulgari. Ungurii au preluat și ei într-o etapă târzie cavalul de la populația românească din Transilvania și Moldova. Acest instrument tradițional a început din pacate să dispară din mediul rural. Greu mai găsești astăzi un țăran care să “zică” din fluier sau caval.

Alegerea cavalului

Primul obstacol de care se lovesc cei interesați de caval este achiziționarea în sine a instrumentului. De unde cumperi, cât costă și cum recunoști un instrument de calitate? Evită magazinele specializate în instrumente muzicale dacă vrei să-l cumperi la un preț bun. Dacă locuiești în București așteaptă până la primul târg cu specific tradițional organizat la Muzeul Țăranului sau la Muzeul Satului. De obicei se prezintă meșteri din toate regiunile țării. Prețul poate să difere ușor, de la o tarabă la alta, cam între 200 și 350 lei.  Daca ți se pare mult ar trebui să știi totuși că un caval bulgăresc peste Dunăre costă 300 euro!

Cum recunoști un caval de calitate e mai greu de spus și de pus în practică. În lumea profesioniștilor materialul face diferența. Lemnul de prun este cel mai căutat pentru ca are cel mai dulce glas, dar și lemnul de paltin sau alun este bun. Acordajul este un alt element care merită atenție. Pentru că dimensiunile tuburilor sunt concepute în mod diferit de către constructorii tradiționali pot apărea diferențieri sonore între intrumentele de același fel, care afectează intonația și ambitusul.

Ar trebui să întrebi meșterul în ce cheie este cavalul (Si bemol, La minor etc)  și dacă a fost acordat după aparat/diapazon sau după ureche. Acest lucru contează in caz că dorești să cânți cu alte instrumente. Cavalele vechi erau lucrate dintr-o singură bucată de lemn, însa cele mai noi sunt concepute din 2 părți. Nu stiu sigur, dar mă îndoiesc că noul mod de construcție ar afecta în vreun fel sonoritatea. În schimb e extrem de practic, fiindcă îți permite să-l porți oriunde cu tine.

Dacă nu ai pe cineva priceput  să te îndrume, roagă-l pe meșter să-ți arate cum sună instrumentul. Celor din București vă recomand cu căldură să luați legătura cu domnul Marin Predușel. Am cumpărat câteva instrumente de la domnia sa și nu am ce să-i reproșez deși au trecut mai bine de 2 ani. Achiziționarea unui caval este o investiție ce merită asumată dacă îți surâde gândul de a duce mai departe o frumoasă tradiție și ești încrezător în talentul tau.

Alexandru Ionuț Cruceru

Sursă hartă: eliznik.org.uk

Frânturi de istorie pe străzile Vălenilor

Etichete

cruci vechi, obiective turistice, troite, Valea Teleajenului, Valenii de munte

Vălenii de Munte este un oraş cu trecut bogat, dar cunoscut mai cu seamă pentru privilegiul de a fi fost transformat dintr-o localitate a ţuicii într-o citadelă a  culturii româneşti de savantul Nicolae Iorga. Dincolo de existenţa Casei Memorială Nicolae Iorga, a Bisericii Mănăstirea şi a celorlalte aşeminte cultural-spirituale care ne fac astăzi cinste, obiective de dimensiuni mai mici (dar nu şi de mai mică însemnătate) pot fi găsite în locuri în care te-ai aştepta mai puţin.

Cine a trecut pe strada Mihai Bravu din Vălenii de Munte, spre capătul care intersectează Bld N. Iorga, nu poate să nu remarce troiţa dărăpănată cu cruce de piatră, pe care se văd chipurile şterse de ploi ale sfinţilor. Din păcate partea inferioară a crucii, unde erau trecuţi ca de obicei binefăcătorii, anul, şi poate meşterul, a suferit atâtea distrugeri din pricina umezelii încât nu se mai distinge nicio slovă. Opera de artă, pe care aş încadra-o pe la jumătatea scolului al XIX-lea, este scrisă cu litere chirilice şi are reprezentată pe faţada îndreptată spre trecător icoana mai puţin cunoscută a Acoperământului Maicii Domnului. La stânga se află Mântuitorul, la dreapta este înfăţişat ca un bătrân cu barba albă Dumnezeu Tatăl, iar amândoi o încoronează pe Maica Domnului, „împărăteasa cerului”, care stă în centru cu cinstitul omofor la picioare. Cea de-a treia persoană a Sf. Treimi apare deasupra acestei scene, în chip de porumbel.

Pictura reflectă influenţa apusului, atât sub raportul execuţiei cât şi al dogmei, fiind realizată în stilul lui Nicolae Grigorescu şi a lui Gh. Tăttărăscu, probabil de un ucenic sau adept al reprezentării renascentiste în iconografie. Deasupra crucii, tavanul micului acoperiş acoperit cu tablă este la rându-i pictat imitând pe un fond albăstru cerul înstelat.

Mergând mai departe în cartierul Berevoieşti, pe fostul drum utilizat de oierii din Transilvania în vremea transhumanţei,  mai sus de bisericuţă la caţiva metri se întâlneşte o altă cruce de piatră, foarte veche şi aceasta. Pe corpul său se mai pot distinge doar câteva modele sculptate, şi un medalion în partea centrală având pe Maica Domnului cu pruncul în braţe. Starea precară nu oferă nici de această dată posibilitatea unei datări exacte. După ce-şi îndreptau gândul către Dumnezeu şi îşi făceau semnul crucii, trecătorii care coborau până la jumătatea secolului al XIX-lea pe această cale în mahalaua Vălenilor găseau în centrul acesteia Mănăstirea Văleni, metocul Ivirului din Athos.

Gardul bisericii de enorie din zilele noastre ascunde în trupul său câteva frânturi de cruci de piatră şi de marmură, care dacă n-ar fi fost „salvate” în acest fel ar fi dispărut în mod cert ca toate celelalte care au existat în jurul bisericii.  Pe o bucată de piatră de formă dreptunghiulară, frântă în partea superioară scrie cu litere greceşti: „EU ROBU LUI DUMNEZEU, CLIOPA…. IOANU SULTANA MIHAI. ECATERINA…DUMNIALOR TANASE SMARANDA, ANU 1864”.

O cruce din marmură peste care nu pare să fi trecut tot atâta vreme, datorită stării impecabile a materialului, ne aminteşte de prosperitatea târgului care aduna pe lângă ţăranii noştri mulţi târgoveţi de alte naţionalităţi, greci, sârbi sau chiar albanezi. Pe această cruce stă scris: „NAUMA GEORGIU NĂSCUTĂ ÎN PROVINŢEA CORCEA COMUNA DRENOVA 1795. ÎNCETATĂ DIN VIAŢĂ LA 1875 DECEMVRIE 21”.

Alexandru Ionuţ Cruceru

(Publicat în revista „Prahova eroică” nr. 4, 2012)

Cântece şi datini ale poporului român

Etichete

Anul Nou, Boboteaza, Craciun, datini, obiceiuri, steaua

Cântecele de stea
Colindatul adesea lasă de dorit, nefiind tocmai plăcut a colinda noaptea prin întunerec, pe orice fel de vreme, pe la tot felul de case, cand  ți se întinde după întâmplare ceva ca de pomană, iată de ce, din potrivă, cântecele de stea, cele mai frumoase dintre cântecele de Crăciun, atrag mai mult decât colindele. Se mai adaugă că steaua umblă şi ziua. Ea e primită în casă chiar când gospodarii au musafiri şi cheful e în toiu. Când vine steaua toţi, ascultă cu pietate, parcă ar fi de faţă însuşi Domnul Sfânt. Copiii cari o poartă sânt cinstiţi ca şi oamenii mari. Lor li se face bucurie cu câte un mic dar, iar steaua e primită ca o solie dumnezeiască.
Datina pentru stea s’a păstrat mai ales prin cântecele originale în limba noastră, ca şi prin obiceiele cu care oamenii primesc steaua. Steaua din poesia poporului nostru se găseşte în diferite variante şi pe la popoarele creştine vecine; la Sârbi, la Bulgari, şi mi se pare şi pe la Germani. Aşa cum s’a păstrat la noi în Vechiul Regat şi în Basarabia pare însă o creaţie curat românească. O găsim foarte rar în acest fel în Ardeal.

Datinile de Anul Nou
La o săptămână după Naşterea Domnului, în ajun de Ianuar, seara, poporul român prăznuieşte încă o serbătoare strămoşească: e începutul Anului Nou.
În aceaşi seară se prăznuieşte şi ajunul Sfântului Vasile, ca patron al acestei Serbători de datini naţionale. Serbătoarea Anului Nou nu se păstrează, cred, de la Romani, cari prâznuiau începutul anului la l-iu Mart. La noi, în Mart fiind Postul Mare, când se mai îngrămădesc şi alte serbători, serbătoarea pentru începerea anului s’a sorocit în lanuar.
Ca să-ţi dai sama că în seara asta se serbează o mare datină străbună, e de ajuns să ieşi să vezi oraşul şi să asculţi pe la case plugușorul. Cum s’a înserat, între altele, se aduce usturoiul pe la fereşti, iar zodieri din popor îşi desfac foile de ceapă ca să înjghebe în tâlcul lor starea timpului din anul viitor. Cu încheierea unui an, poporul îşi închipuie că în seara asta se îngână anul vechiu cu cel nou şi privesc în viitor cu încredere în rodnicia lui.
Femeile fac copturi, iar la bucatele obişnuite pentru oaspeţii de iarnă se adaugă ale datinilor de Crăciun: piftia de pasăre sau de picioare de porc. Se fac gogoșile tradiționale presărate cu zahăr. Nucile, merele stafidele și bomboane șile alte bunătăți pentru bucuria copiilor când vor veni cu sorcova. Se mai dau ca daruri de Anul Nou batiste, mânuși, ciorapi și jucării, după prietenie și rudenie.
E obiceiul ca in seara de Anul Nou toți să se ducă să „ureze” rudele şi cunoscuţii, ca semn de înoire a înţelegerilor şi de împăcare. Slujbaşii mai mici se duc să ureze pe cei mai mari în satele de prin munți se aduce în casă un cocoş sălbatec, se taie, şi toti mănâncă din sângele lui gătit, după legenda că, după ce au perit toţi Dacii, a perit şi orice urmă de viaţă, rămânând singur cocoşul sălbatec care hălăduia în codrii pe orice fel de vreme, pană ce iarăşi se iviră pe aici oameni.
Cocoşul acesta ar fi făcut deci legătura de sânge între două neamuri. Tot aşa se zice că sămănatul cu grâu, porumb, ori fasole la nevoie, este o datină de origine dacă. Cela ce a fost serbarea de la l-iu Mart la Romani, ar fi fost sorcova la Daci. Mult mai săracă şi mai restrânsă ca obiceiu, ca datină, dar cu un puternic caracter naţional.
Plăcinta de Anul Nou vădeşte o înaintare, o bună stare a poporului: o viață familiară, socială alta decât aceia din trecutul îndepărtat. Ai zice că Dacii nu ştiau să facă alte comemorări şi aniversări, ci într’o anumită zi a anului pregătiau o plăcintă cu brânză grasă de la oile lor, iar la mijloc ascundeau o monedă. Moneda însemna că sânt liberi, mulţămită conducătorilor al căror chip îl înfăţişa, iar plăcinta însăşi însemna poporul, țara.
Buhaiul, Căluşarii, Irozii, Vicleimul. Mai rămâne o lăture a cântecelor de Crăciun şi de Anul Nou, şi anume caracterul dramatic. Buhaiul, Căluşarii, Irozii, Vicleimul, toate fac parte din teatrul popular la aceste serbâtori. Buhaiul aminteşte un animal uriaş, tare ca boul din legendă, fioros la mânie, parca păzeşte altarul patriei. A fost adoptat ca şi fluierul, clopotul, talanga, biciul ş. a. pentru efect teatral, când trupa vine să joace, amintind cele petrecute. Irozii înfăţişează o minunată piesă de teatru, înjghebată de popor din propriul sâu geniu. Ea cuprinde o acţiune împletită în altă acţiune: două piese una peste alta. Irod e un rege, copilul născut e un alt rege. Magii, la rândul lor, sânt tot regi. Piesa are de sigur cusurul că ţesătura istorică este numai după priceperea simplă a poporului cu bogată închipuire supranaturală, nefirească. Interesant este însâ că poporul de la început a avut simţul că o piesă de teatru are mare efect literar când e în versuri. Inchipuiţi-vă Irozii în prosă, şi judecaţi dacă ar fi ajuns pană la noi…
Căluşarii, Capra, Vasilca sânt alte piese populare, represintări dramatice locale ale  poporului român. Se înţelege că ele nu s-au putut ridica până la valoarea unei opere, rămânând ca nişte încercări din perioada de tinereţă a poporului.

Datinile de la Bobotează
La Bobotează sau „Bobotez” se sfinţesc apele. Poporul strânge apa sfinţită, aghiazma, pentru tot anul. Având la obârşie datina religioasă, obiceiul a căpătat şl un tâlc naţional şi economic.
Se stropesc cu aghlazmă, sau „aiasmă” locuințele, staului vitelor, grânele în hambar, viile și sămănăturile. Se botează. Adecă poporul se leapădă de zeitățile mistice care până la creștinism erau privite ca ocrotitoare ale gospodăriilor. În unele locuri se stropesc și azi, după vechi obiceiuri, curtea și grajdul cu sânge de pasăre și se crestează la urechi vitele cornute, ca să fie ferite de boli.
Aş fi dorit să pot cuprinde în această încercare de studiu toate datinile serbătorilor noastre creştineşti. Am ales însă doar un grup din aceste datini, care trec necontenit din an în an, de la om la om, şi ele dau la iveală multe trăsături din dezvoltarea poporului nostru şi locul ce ocupă în poesia, în cântecele acestui popor.
În diferitele lucrări din Istoria literaturii, poesia poporală ocupă un loc foarte modest. Bogatul material al datinilor poporului cere însă un studiu cât mai întins.

N. loachim

(Extras din revista “Neamul Romănesc pentru popor”, Nr. 14-15, Anul al XXVII-lea, 15 Iulie 1-iu August 1939)

Sursa foto: wikipedia.org

O mărturie nouă despre cutremurul din 1802 petrecut înȚara Românească

Etichete

1802, atestari documentare, carte veche, consemnari, cutremur, Dionisie Eclesiarhul, Paleografie, Valenii de munte

Cutremurul din 14 octombrie 1802 a rămas în cărțile de istorie și Seismologia autohtonă ca cel mai teribil înregistrat în Țara Românească. Chiar dacă numărul morților a fost nesemnificativ comparativ cu cel din 1940 sau 1977, totuși amploarea daunelor la nivel edilitar, atât cât au surprins-o izvoarele epocii, denotă stricăciuni fără precedent. Domnitor la acea vreme era Constantin Ipsilanti, fanariot de a cărui sosire în Țara Românească se lega funcționarea hatiserifului.

Una dintre cele mai importante mărturii legate de seism îi aparține călugărului caligraf și cronicarului Dionisie Eclesiarhul, care relatează evenimentul astfel: “s-au cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din Bucureşti şi clopotniţa cea vestită (n.r. – Turnul Colţei), care era podoaba oraşului, cu ceasornic au căzut şi s-au sfărâmat, şi era atunci mare frică”.

Nici în alte părți ale țării, de pildă la Vălenii de Munte, unde funcționa vama și reședința județului Săcuieni, lucrurile nu au fost diferite. O inscripție transcrisă de N. Iorga de pe ușa de intrare a bisericii Mănăstirea (acum nu mai există) confirma nefericitul eveniment, și stricăciunile suferite de metocul grecesc de aici: “Atunci și vestita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, cum se arată aici de față, în locul Vălenilor (…), s-a zguduit, s-a tulburat și la urmă, s-a dărâmat (…). Și nu numai biserica ci și clopotnița, dar și tot cuprinsul de unelte ce era în ea”.

În Arhivele Statului din București se păstrează o schiță a lui Dionise Eclesiarhul din anul 1808 cu biserica Mănăstirea, care înfățișează biserică reconstruită de Polcovnicul Moise. Imaginea nu include niciun turn, poate pentru că clopotnița dărâmată în 1802 a fost reclădită cum era firesc mai târziu decât biserica.  Se pare că și locașul logofătului Nica Filip ar fi fost tot reclădit în 1808, nu zidit pe loc nou, așa arată cel puțin Enciclopedia României de Dimitrie Gusti.

Acestor consemnări directe ale cutremurului din 1802 adaugăm una necunoscută până astăzi, găsită pe o carte de cult, care merită reținută în ciuda săraciei de informații. Despre acest Molitfelnic aflat la biserica Berevoieștilor am scris și cu alt prilej așa că voi trece direct la citarea textului: “S-au cutremurat pământul de s-au sfărmat multe mănăstiri în zilele domnului nostru Io Konstandin Ipsilant vv. la anu 1802”.

Imaginea I: Mănăstirea Vălenilor, de Dionisie Eclesiarhul (1808)

Imaginea II: Molitfelnic (1749) de la biserica Sf Spiridon, Vălenii de Munte

Alexandru Ionuț Cruceru